„Adu Alimente, Rămâi la Cină”: A spus Fiica

Într-un mic oraș din România, Ana și Mihai locuiau împreună de aproape doi ani. S-au cunoscut la o cafenea locală unde Ana lucra ca barista, iar Mihai era un client fidel. Relația lor a început cu conversații ocazionale la cafea, care în cele din urmă i-au dus să se mute împreună. Cu toate acestea, în ciuda faptului că împărțeau o casă, relația lor nu părea să progreseze dincolo de nivelul superficial.

Ana, o artistă aspirantă de 28 de ani, își petrecea majoritatea zilelor pictând în studioul improvizat din mansardă. Mihai, un dezvoltator software de 32 de ani, lucra ore lungi din biroul său de acasă. Programele lor rareori se aliniau și, când se întâmpla, interacțiunile lor erau adesea limitate la schimburi banale despre treburile casnice sau listele de cumpărături.

Într-o seară, Ana a primit un mesaj text de la fiica ei de 10 ani, Maria, care stătea la bunici pentru weekend. „Mamă, dacă cumperi alimente, poți veni la cină,” a scris Maria. Mesajul a fost un memento dureros al cât de deconectată se simțea Ana de propria ei familie. Și-a dat seama că chiar și fiica ei vedea fisurile din gospodăria lor.

Mihai stătea pe canapea, absorbit de laptopul său când Ana s-a apropiat de el. „Mihai, trebuie să vorbim,” a spus ea, cu vocea tremurând ușor.

Mihai a ridicat privirea, cu o expresie goală. „Despre ce?”

„Despre noi. Despre această… aranjare,” a răspuns Ana, gesticulând în jurul camerei.

Mihai a oftat și a închis laptopul. „Ce vrei să vorbim?”

Ana a luat o gură mare de aer. „Locuim împreună de doi ani, dar se simte ca și cum am fi doar colegi de cameră. Nu vorbim despre viitorul nostru, nu petrecem timp împreună și Maria simte asta și ea.”

Mihai și-a frecat tâmplele. „Știu că lucrurile nu au fost perfecte, dar am fost ocupat cu munca. Am crezut că suntem bine.”

„Bine? Mihai, nu suntem nici măcar aproape de a fi bine. Suntem străini care trăiesc sub același acoperiș,” a spus Ana, frustrarea ei fiind evidentă.

Mihai s-a ridicat și s-a dus la fereastră, privind afară în cerul întunecat. „Ce vrei să fac? Să-mi dau demisia? Să petrec fiecare moment cu tine?”

„Vreau să încercăm,” a spus Ana încet. „Vreau să facem un efort să construim ceva real.”

Mihai s-a întors spre ea, cu ochii plini de un amestec de furie și tristețe. „Poate că nu am fost niciodată meniți să fim mai mult decât ceea ce suntem acum.”

Ana a simțit un nod în gât. „Deci asta e? Renunți?”

Mihai a ridicat din umeri. „Nu renunț. Doar sunt realist.”

Conversația s-a încheiat acolo, lăsând un aer incomod în cameră. În următoarele săptămâni, lucrurile au rămas tensionate între ei. Și-au continuat rutinele, dar distanța emoțională a crescut.

Într-o seară de vineri, Ana a decis să urmeze sfatul Mariei. A mers la cumpărături și a pregătit o cină făcută acasă. A aranjat masa cu lumânări și cele mai bune vase ale lor, sperând că va aprinde o conexiune între ei.

Când Mihai a venit acasă, părea surprins să vadă efortul pe care Ana îl pusese în masă. S-au așezat să mănânce în tăcere, zgomotul tacâmurilor fiind singurul sunet din cameră.

La jumătatea mesei, Mihai a vorbit în sfârșit. „E frumos,” a spus el încet.

Ana s-a uitat la el, căutând în ochii lui orice semn de emoție sinceră. „E suficient?” a întrebat ea.

Mihai nu a răspuns imediat. A luat o gură de vin și s-a uitat la farfuria lui. „Nu știu,” a recunoscut el.

Seara s-a încheiat fără nicio rezoluție. Au făcut curățenie în tăcere și s-au dus la culcare în camere separate. A doua zi dimineață, Mihai și-a făcut bagajele și a lăsat un bilet pe tejgheaua din bucătărie: „Am nevoie de timp să mă gândesc.”

Zilele s-au transformat în săptămâni și Mihai nu s-a întors. Ana a încercat să se concentreze pe arta ei și pe îngrijirea Mariei, dar golul din casa lor era palpabil.

În cele din urmă, Ana și-a dat seama că uneori dragostea nu este suficientă pentru a umple golul dintre două persoane fundamental diferite. A decis să se mute și să înceapă o viață nouă cu Maria, sperând că într-o zi va găsi pe cineva care o va înțelege cu adevărat.