Ajutor! Soțul meu și-a adus amanta acasă cât timp eram internată la spital

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea răsuna spartă, ca un ecou într-o casă goală. Mâinile îmi tremurau pe marginea patului, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi amare. Tocmai mă întorsesem de la spital, după o operație grea la coloană, și găsisem urme de ruj pe ceașca mea preferată și un parfum străin plutind în aer. În mintea mea, totul se derula cu încetinitorul: pașii mei pe hol, privirea vinovată a lui Radu, tăcerea apăsătoare.

— Nu e ceea ce crezi, a bâiguit el, evitându-mi privirea. Dar știam. Știam mai bine decât oricând că totul se schimbase. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

Am sunat-o pe mama. Aveam nevoie de ea ca de aer. — Mamă, nu mai pot! Nu știu ce să fac… Radu… el… — Lasă prostiile, Ilinca! Toți bărbații mai calcă strâmb. Tu ai grijă de casa ta și nu-ți mai bate capul cu fleacuri. Să nu faci vreo prostie să-l lași! Ce-o să zică lumea?

Am rămas cu telefonul la ureche, simțindu-mă mai singură ca niciodată. Mama, cea care mă învățase să fiu puternică, mă îndemna să tac și să înghit. Să nu stric aparențele. Să nu deranjez liniștea familiei.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, atingând lucrurile care altădată îmi aduceau bucurie: fotografia noastră de la nuntă, jucăriile fetiței noastre, Maria, care dormea liniștită în camera ei. M-am întrebat unde am greșit. Dacă am fost prea ocupată cu serviciul sau cu boala mea. Dacă am uitat să fiu soție.

A doua zi dimineață, Radu a încercat să se poarte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Ilinca, hai să bem o cafea împreună. Poate vorbim… — Despre ce să vorbim? Despre cum ai adus-o pe Alina în casa noastră cât timp eram la spital? Am văzut mesajele voastre! Am văzut tot!

A tăcut. S-a așezat pe scaun și și-a pus capul în mâini. — N-am vrut să te rănesc… A fost o greșeală… Nu știu ce-a fost cu mine…

— O greșeală? O greșeală e când uiți să iei pâine! Ce-ai făcut tu e trădare!

În zilele care au urmat, am încercat să-mi găsesc alinarea la prietenele mele. Dar fiecare avea câte un sfat: „Iartă-l, pentru copil.” „Nu merită să-ți distrugi viața pentru o aventură.” „Gândește-te la ce zice lumea.” Nimeni nu mă întreba ce simt eu cu adevărat.

Singura care mi-a spus adevărul a fost vecina mea, doamna Stela, o femeie trecută prin multe: — Ilinca, tu știi ce vrei? Nu te gândi la nimeni altcineva. Dacă nu poți să-l ierți, pleacă! Dacă poți, rămâi. Dar fă-o pentru tine, nu pentru alții!

Într-o seară, după ce Maria a adormit, l-am chemat pe Radu la masă. — Trebuie să vorbim serios. Eu nu pot trăi cu minciuna asta între noi. Ori mergem la terapie de cuplu și încercăm să reparăm ceva, ori fiecare merge pe drumul lui.

S-a uitat lung la mine. — Vrei să ne despărțim?

— Nu vreau nimic acum. Vreau doar adevăr și respect. Dacă nu poți să mi le dai, atunci da, vreau să ne despărțim.

A acceptat terapia cu jumătate de gură. Primele ședințe au fost un chin: reproșuri, plânsete, tăceri apăsătoare. Am aflat că Alina era colega lui de serviciu și că relația lor dura de câteva luni. M-am simțit umilită și furioasă.

Mama a venit într-o zi la mine acasă și m-a găsit plângând în bucătărie. — Ilinca, nu mai plânge! Gândește-te la copil! Ce-o să facă Maria fără tată?

— Maria are nevoie de o mamă întreagă la suflet! Nu pot să-i dau asta dacă mă prefac că totul e bine!

— Ești egoistă! Eu am răbdat pentru tine și fratele tău! Așa se face într-o familie!

— Poate tocmai de-asta suntem toți nefericiți…

Am început să mă gândesc serios la divorț. Seara stăteam cu ochii în tavan și mă întrebam dacă voi putea vreodată să am din nou încredere în cineva. M-am dus la un psiholog singură și am început să vorbesc despre fricile mele: frica de singurătate, frica de rușine, frica de a nu fi destul de bună.

Radu a încercat să se schimbe: venea mai devreme acasă, îmi aducea flori, se juca mai mult cu Maria. Dar între noi rămânea mereu un zid invizibil.

Într-o zi am primit un mesaj de la Alina: „Îmi pare rău pentru tot răul pe care ți l-am făcut. Nu știam că Radu încă te iubește.” Am șters mesajul fără să răspund.

După șase luni de terapie și încercări eșuate de a repara relația, am decis să divorțăm. Mama n-a vorbit cu mine două luni. Prietenele m-au privit cu milă sau curiozitate.

Dar într-o dimineață m-am trezit și am simțit că pot respira din nou. Maria a venit lângă mine în pat și m-a îmbrățișat: — Mami, te iubesc! Ești cea mai curajoasă mamă!

Poate că nu am familia perfectă pe care mi-am dorit-o cândva, dar am liniște și demnitate.

Mă întreb uneori: câte femei mai trăiesc povestea mea în tăcere? Câte dintre noi aleg să tacă doar ca să nu supere pe nimeni? Oare când vom avea curajul să ne punem pe noi pe primul loc?