Ajutorul interzis: Povestea mea despre izolare, epuizare și lupta pentru sprijinul mamei mele

— Nu vreau să mai vină mama ta aici, Ioana! Nu înțelegi că ne bagă mereu nasul în treburile noastre?
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre vasele nespălate și scutecele aruncate la repezeală. Țineam fetița la piept, încercând să-i liniștesc plânsul, dar mâinile îmi tremurau. Simțeam cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras o perdea grea peste tot ce era cald și sigur în viața mea.
— Radu, te rog, nu mai pot singură. Mama doar vrea să mă ajute, nu să ne controleze, am șoptit, cu vocea frântă.
El a oftat, s-a întors cu spatele și a ieșit din cameră, lăsându-mă singură cu fetița care plângea și cu gândurile mele care urlau mai tare decât orice ceartă.

Așa a început totul. După ce am născut-o pe Maria, lumea mea s-a schimbat. Nu doar pentru că eram mamă, ci pentru că, dintr-o dată, tot sprijinul pe care îl credeam garantat s-a evaporat. Radu, bărbatul calm și iubitor de dinainte, a devenit brusc irascibil, gelos pe orice gest de ajutor venit din partea mamei mele. „Nu vreau să ne spună ea cum să ne creștem copilul!” repeta obsesiv, de parcă mama ar fi venit să ne judece, nu să-mi aducă o supă caldă sau să mă lase să dorm două ore legate.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Maria plângea nopțile, eu nu reușeam să adorm nici când tăcea, iar Radu se retrăgea tot mai mult în tăcere sau în fața televizorului. Îmi era rușine să-i spun mamei cât de greu îmi este, pentru că nu voiam să-i dau motive să-l judece pe Radu. Dar ea simțea. Mă suna zilnic, iar eu răspundeam mereu cu voce veselă, deși lacrimile îmi curgeau pe obraji.
— Ioana, dacă ai nevoie de mine, vin oricând, știi bine, mi-a spus într-o zi, cu voce blândă.
— Știu, mamă, dar suntem bine, am mințit, strângând din dinți.

Într-o seară, după ce Maria a adormit, am încercat din nou să vorbesc cu Radu.
— Te rog, las-o pe mama să vină măcar o dată pe săptămână. Nu mai pot, Radu. Simt că mă prăbușesc.
El s-a uitat la mine cu ochii goi, de parcă nu mă mai recunoștea.
— Ioana, trebuie să ne descurcăm singuri. Nu vreau să depindem de nimeni.
— Dar nu e vorba de dependență! E vorba de ajutor, de familie!
— Familia suntem noi, nu ea!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. În noaptea aceea am plâns în baie, cu prosopul la gură să nu mă audă Maria. Mă simțeam captivă într-o viață care nu mai era a mea. Mă uitam la mine în oglindă și nu mă mai recunoșteam: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, ochii roșii de oboseală.

Zilele treceau greu. Mă trezeam la fiecare două ore, schimbam scutece, încercam să gătesc ceva rapid, să fac ordine, să nu-l supăr pe Radu. El venea de la serviciu tot mai obosit, tot mai absent. Nu mă mai întreba nimic despre cum mă simt, nu mă mai îmbrățișa. Uneori, când îl rugam să stea cu Maria ca să pot face un duș, ofteza și se uita la mine de parcă îi ceream imposibilul.

Într-o zi, am cedat. Maria avea febră, nu voia să mănânce, iar eu nu mai aveam putere nici să mă ridic din pat. Am sunat-o pe mama, plângând.
— Vin imediat, mi-a spus, fără să stea pe gânduri.
Când a intrat pe ușă, Radu era acasă. S-a uitat la ea cu răceală, dar mama nu s-a lăsat intimidată. M-a luat în brațe, mi-a spus că totul va fi bine și a început să o legene pe Maria. Pentru prima dată după multe săptămâni, am simțit că pot respira.

După ce Maria s-a liniștit, mama a început să spele vasele, să facă ordine, să gătească. Radu a ieșit din casă, trântind ușa. M-am simțit vinovată, dar și ușurată.
— Nu e vina ta, Ioana, mi-a spus mama, văzându-mi privirea. Bărbații nu înțeleg mereu cât de greu e pentru noi. Dar nu trebuie să suferi singură.

Seara, când Radu s-a întors, a început cearta.
— Ți-am spus să nu o mai chemi! Nu înțelegi că nu vreau să ne amestecăm cu familia ta?
— Radu, nu mai pot! Dacă nu mă lași să primesc ajutor, nu știu cât mai rezist!
— Poate că ar trebui să te gândești dacă vrei să mai fii aici, a spus el, cu o răceală care m-a înghețat.

Am simțit că mă prăbușesc. În acea noapte, am dormit cu Maria în brațe, iar Radu a dormit pe canapea. Dimineața, mama a venit din nou, de data asta hotărâtă.
— Ioana, nu poți să trăiești așa. Trebuie să vorbești cu cineva, să ceri ajutor.

Mi-a fost rușine să recunosc, dar simțeam că mă afund într-o depresie din care nu mai pot ieși. Am început să caut pe internet grupuri de sprijin pentru mame, să citesc poveștile altora. Am descoperit că nu sunt singura. Că multe femei din România trec prin asta: izolate, fără sprijin, judecate dacă cer ajutor.

Într-o zi, am avut curajul să-i spun lui Radu că am nevoie de terapie. S-a uitat la mine ca la un străin.
— Fă ce vrei, a spus, și a ieșit din cameră.

Am început să merg la psiholog. Am învățat să pun limite, să spun ce simt, să nu mă mai rușinez că am nevoie de ajutor. Mama a rămas lângă mine, chiar dacă Radu nu a acceptat-o niciodată cu adevărat. Relația noastră s-a răcit, dar eu am început să mă regăsesc.

Astăzi, când mă uit la Maria, știu că am făcut tot ce am putut pentru ea. Dar mă întreb: de ce trebuie să fie atât de greu să ceri ajutor în propria familie? De ce ne e rușine să recunoaștem că nu putem singuri? Poate că, dacă am vorbi mai deschis despre asta, am fi cu toții mai puțin singuri. Voi ce credeți? Ați trecut prin ceva asemănător?