Am adus-o pe mama acasă după moartea tatălui meu. Ce a urmat m-a schimbat pentru totdeauna

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să stau singură în casa asta, mă sufoc! vocea mamei răsuna în receptor, spartă de plânsul pe care încerca să-l ascundă. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam pe marginea patului, cu ochii în tavan, încercând să-mi adun gândurile. Tata murise cu două luni în urmă, iar mama se stingea încet, zi după zi, în apartamentul lor din Bacău.

— Mama, hai la mine o vreme. Nu e mult loc, dar ne descurcăm noi. Nu pot să te las așa.

Așa a început totul. Am împachetat câteva haine, am urcat-o în tren și am adus-o la București, în garsoniera mea de la etajul patru. Mirosea a vechi și a amintiri, iar mama a intrat cu pași mici, ca și cum s-ar fi temut să nu deranjeze ceva.

— E frumos la tine, Ilinca. Dar nu vreau să-ți fiu povară…

Am zâmbit forțat și i-am arătat patul pe care îl pregătisem lângă fereastră. În seara aceea am stat amândouă pe întuneric, ascultând zgomotele orașului și tăcerea dintre noi.

Primele zile au trecut greu. Mama plângea des, uneori fără motiv. Îmi reproșa că nu o las să gătească sau că nu îi cer ajutorul la nimic. Eu veneam obosită de la muncă și visam doar la o oră de liniște. Într-o seară, când am intrat pe ușă, am găsit-o răscolind sertarele mele.

— Ce cauți acolo?

— Voiam să-ți pun niște haine la spălat… Nu te supăra, Ilinca.

Mi-am mușcat buza ca să nu țip. M-am dus în baie și am plâns în șoaptă. Mă simțeam prinsă între vinovăție și furie. De ce nu puteam să fiu mai răbdătoare? De ce nu puteam să o ajut fără să mă simt sufocată?

Într-o duminică, a venit sora mea, Cristina, cu soțul și copiii. Au stat puțin, au râs, au mâncat cozonacul făcut de mama și au plecat repede.

— Tu ai noroc că ești singură, Ilinca. Eu n-aș putea s-o iau pe mama la mine cu toți copiii ăștia — mi-a șoptit Cristina la ușă.

Am rămas cu un nod în gât. De ce eu? De ce mereu eu trebuie să fiu cea care renunță la viața ei?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei mari și obosiți.

— Ți-am stricat viața, nu-i așa?

— Nu, mamă… doar că mi-e greu și mie uneori.

— Știu că nu mă vrei aici. Dar unde să mă duc?

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am luat-o în brațe și am plâns amândouă ca două copii rătăcite.

Au urmat luni de adaptare chinuitoare. Mama încerca să fie utilă: spăla vasele, făcea piața, cosea nasturi la cămășile mele. Dar orice gest părea un reproș mut la adresa neputinței mele de a-i oferi mai mult. Eu mă simțeam vinovată pentru fiecare clipă în care îmi doream să fiu singură.

Într-o zi, am găsit-o pe mama stând pe scaunul din bucătărie, privind pe geam la blocurile gri.

— Îți amintești când mergeam la lac vara? mă întreabă ea brusc.

— Da… mergeam cu tata și făceam picnic.

— Mi-e dor de el. Și mi-e dor de mine… de femeia care eram atunci.

Am simțit un gol în stomac. Mama nu era doar mama mea — era o femeie care își pierduse bărbatul, casa, rostul.

Într-o seară am avut o ceartă urâtă. Venisem târziu de la serviciu și găsisem masa plină de farfurii nespălate.

— Nu poți să faci și tu ceva? Să nu fie totul pe capul meu?

— Ilinca, am dureri de spate… Am încercat…

— Mereu ai scuze! Mereu trebuie să te îngrijesc eu!

A izbucnit în plâns și s-a încuiat în baie. Am stat ore întregi lângă ușă, cerându-mi iertare printre suspine.

A doua zi dimineață am găsit-o scriind o scrisoare pe colțul mesei.

— Ce faci?

— Îi scriu Cristinei… Poate mă primește ea o vreme.

Atunci am realizat cât de mult o rănisem. Nu voiam să plece — voiam doar să nu mă mai simt atât de copleșită.

Am început să vorbim mai mult despre tata, despre copilăria mea, despre visele ei neîmplinite. Am ieșit împreună prin parc, am gătit sarmale după rețeta bunicii. Încet-încet, am redescoperit-o pe mama ca om, nu doar ca povară.

Dar sacrificiile au continuat: mi-am pierdut prietenii care nu mai aveau răbdare cu programul meu mereu schimbător; am refuzat o promovare ca să pot sta mai mult acasă; am renunțat la vacanțe și seri liniștite doar pentru mine.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă m-am pierdut pe mine însămi încercând s-o salvez pe ea.

Acum mama doarme liniștită în camera mică de lângă fereastră. O privesc și mă gândesc: oare câți dintre noi avem curajul să ne asumăm până la capăt dragostea pentru părinți? Oare sacrificiul e dovadă de iubire sau doar frică de singurătate?