Am Aflat Că Bărbatul Pe Care Îl Iubeam Era Căsătorit: Cum Mi-am Luat Revanșa

— Nu pot să cred, Sorin! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Eram în mijlocul cafenelei „La Fereastră”, locul nostru obișnuit, dar astăzi totul părea străin. Sorin stătea în fața mea, cu privirea în pământ, evitând să mă privească în ochi.

Totul a început banal. Eu, Irina, 32 de ani, copywriter la o agenție mică din București, obișnuiam să-mi iau prânzul singură. Într-o zi ploioasă de martie, Sorin s-a așezat la masa mea cu un zâmbet cald și o glumă despre vreme. Era genul de bărbat care știe să te facă să te simți specială: atent, galant, cu un farmec discret și o voce calmă. Am început să ne vedem aproape zilnic, la început doar la cafea, apoi la plimbări prin Herăstrău sau la filme vechi la Cinemateca Eforie.

Nu mi-a spus niciodată că are pe altcineva. Ba chiar părea că vrea ceva serios. Îmi trimitea mesaje dimineața, mă suna seara să-mi spună noapte bună. Prietenele mele, Ana și Mihaela, mă avertizau: „Irina, ai grijă! Prea e perfect ca să fie adevărat.” Dar eu nu voiam să le ascult. Aveam nevoie să cred că merit și eu o poveste frumoasă.

Într-o zi, după aproape patru luni de întâlniri, Sorin a venit la mine acasă cu un buchet imens de lalele galbene. Era agitat, dar am pus totul pe seama emoțiilor. Am petrecut o seară minunată împreună, iar dimineața a plecat grăbit, spunând că are „o ședință importantă”.

Adevărul a ieșit la iveală într-o sâmbătă după-amiază. Eram la mall cu Ana când l-am văzut pe Sorin ținând de mână o femeie brunetă și un băiețel de vreo șase ani. S-au oprit la cofetărie și i-am auzit spunând: „Hai, Maria, ia ce vrei tu!” Am simțit cum mi se taie respirația. M-am ascuns după un stâlp și am privit neputincioasă cum bărbatul pe care îl iubeam era soț și tată.

Am ieșit din mall fără să spun un cuvânt. Ana m-a luat de mână și m-a dus acasă la ea. Am plâns ore întregi. Nu știam dacă să-l confrunt sau să dispar pur și simplu din viața lui. Dar furia a crescut în mine cu fiecare zi care trecea.

După două zile, i-am trimis un mesaj: „Trebuie să vorbim.” Ne-am întâlnit la cafenea. L-am privit direct în ochi și i-am spus tot ce aveam pe suflet:
— De ce nu mi-ai spus? De ce ai mințit?
Sorin a încercat să se scuze: „Irina, nu e ceea ce crezi… E complicat între mine și Maria. Suntem ca doi străini în aceeași casă.”
— Și copilul? Și jurămintele voastre?
A tăcut. Atunci am știut că nu există nicio scuză.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile care au trecut prin asta. La toate minciunile pe care le acceptăm doar pentru că vrem să fim iubite. Dar eu nu eram dispusă să fiu a doua opțiune.

Mi-am amintit că Sorin mi-a povestit odată despre firma unde lucra Maria – o mică editură din oraș. A doua zi m-am prezentat acolo sub pretextul că vreau să public o carte de poezii. Maria era la recepție. Avea ochii obosiți și un zâmbet trist.

— Bună ziua! Eu sunt Irina Popescu… Aș vrea să vorbesc cu cineva despre publicare.
— Sigur, vă pot ajuta eu, a răspuns ea politicos.
Am privit-o câteva secunde în tăcere.
— Maria… știu că nu mă cunoști, dar cred că ar trebui să vorbim despre Sorin.

Maria a încremenit. Am ieșit împreună la o cafea și i-am spus totul: cum ne-am cunoscut, cât timp am fost împreună, cum am aflat adevărul. La început nu m-a crezut. Apoi a început să plângă în hohote.

— Nu e prima dată când face asta… Dar mereu l-am iertat pentru copil.
Am simțit milă pentru ea, dar și furie pentru mine însămi că am fost atât de naivă.

După acea discuție, Maria a decis să-l confrunte pe Sorin acasă. Nu știu exact ce s-a întâmplat între ei, dar știu că după câteva zile Sorin m-a sunat disperat:
— Irina, ce-ai făcut? Mi-ai distrus familia!
— Nu eu am distrus nimic, Sorin! Tu ai făcut-o când ai ales să trăiești în minciună!

A fost greu să trec peste tot ce s-a întâmplat. Prietenele mele au fost alături de mine, iar mama mi-a spus ceva ce n-o să uit niciodată:
— Mai bine singură decât mințită toată viața.

Am început să scriu din nou poezii și am publicat chiar o carte inspirată din povestea mea. Am primit mesaje de la multe femei care au trecut prin situații similare și mi-au mulțumit că am avut curajul să spun adevărul.

Astăzi, când mă uit în urmă, nu regret nimic. Poate că răzbunarea mea nu a fost una clasică – nu am distrus nimic cu răutate, ci doar am ales adevărul și demnitatea.

Mă întreb uneori: câte dintre noi acceptăm jumătăți de adevăr doar ca să nu fim singure? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru față de iluziile pe care ni le construim singure?