Am aflat că bărbatul pe care îl iubesc e căsătorit: Povestea răzbunării mele

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul cafenelei aglomerate. Oamenii s-au întors să se uite la noi, dar nu-mi mai păsa. Mâinile îmi tremurau pe cana de cafea, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul.

Totul începuse cu luni în urmă, când Vlad a intrat pentru prima dată în cafeneaua unde obișnuiam să-mi iau prânzul. Avea un zâmbet cald și ochi verzi care păreau să citească fiecare gând al meu. M-a întrebat dacă poate să stea la masa mea, pentru că toate celelalte erau ocupate. Am râs și i-am spus că nu am nimic împotrivă. De atunci, ne-am întâlnit aproape zilnic. Discuțiile noastre erau ca o gură de aer proaspăt într-o viață care devenise previzibilă și ternă.

— Irina, știi cât de mult înseamnă pentru mine timpul petrecut cu tine, îmi spunea el adesea, privindu-mă cu o sinceritate care mă dezarma.

Nu am întrebat niciodată prea multe despre viața lui personală. Îmi spusese că lucrează la o firmă de construcții și că e mereu ocupat. Uneori dispărea câteva zile, dar revenea mereu cu scuze credibile: ședințe interminabile, proiecte urgente, vizite la părinți bolnavi în provincie.

Într-o zi, după ce am râs împreună la o glumă proastă despre șefi și deadline-uri, Vlad a primit un apel. S-a ridicat brusc de la masă și a ieșit afară. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Când s-a întors, era palid și grăbit.

— Trebuie să plec, Irina. Ne vedem mâine?

Am dat din cap, dar ceva nu mai era la fel. În acea seară, am decis să-l caut pe Facebook. Nu găsisem niciodată profilul lui, dar de data asta am avut noroc. L-am găsit tag-uit într-o poză de la o nuntă. Lângă el, o femeie frumoasă, cu părul lung și negru, îl ținea de mână. Sub poză: „Cei mai frumoși 10 ani împreună! La mulți ani, Vlad și Andreea!”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am plâns toată noaptea, iar dimineața m-am privit în oglindă cu ură și rușine. Cum am putut fi atât de naivă? Cum am putut să mă las păcălită?

A doua zi l-am așteptat la cafenea. Când a intrat și m-a văzut, a zâmbit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Bună, Irina! Ce faci?

— Cum ai putut să-mi faci asta? am șoptit printre dinți.

S-a uitat la mine confuz.

— Despre ce vorbești?

— Despre Andreea! Despre cei zece ani de căsnicie! Despre minciunile tale!

A încercat să mă liniștească, să-mi spună că nu e ceea ce pare, că el și soția lui sunt despărțiți „de fapt”, dar încă locuiesc împreună pentru copil. Minciuni peste minciuni. Am ieșit din cafenea fără să mă uit înapoi.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am gândit la toate momentele noastre, la fiecare atingere, fiecare promisiune nerostită. M-am simțit folosită, umilită și furioasă.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la el: „Te rog să nu-i spui Andreei nimic. Nu vreau să o rănesc.”

Atunci am știut ce trebuie să fac. Nu era vorba doar despre mine sau despre Andreea. Era vorba despre adevăr și despre dreptul fiecărei femei de a ști cine este omul de lângă ea.

Am găsit-o pe Andreea pe Facebook și i-am trimis un mesaj simplu: „Bună! Putem vorbi? E important.”

Mi-a răspuns după câteva ore. Ne-am întâlnit într-un parc liniștit din oraș. Era frumoasă și demnă, dar ochii îi trădau oboseala și tristețea.

— Ce vrei să-mi spui? m-a întrebat direct.

I-am povestit totul. Fără detalii inutile, fără ură sau dorință de răzbunare asupra ei. Doar adevărul.

A ascultat în tăcere, apoi a început să plângă încet.

— Știam că ceva nu e în regulă… Dar nu credeam că va avea curajul să mă trădeze chiar așa…

Ne-am ținut de mână câteva minute. Două femei rănite de același bărbat.

După acea întâlnire, Vlad m-a sunat obsesiv zile întregi. Îmi lăsa mesaje pline de furie și disperare:

— Cum ai putut să faci asta? Mi-ai distrus familia!

Dar familia lui era deja distrusă de propriile lui alegeri. Eu doar am adus adevărul la suprafață.

Andreea a decis să divorțeze. Eu mi-am reluat viața încet-încet, cu răni care încă dor, dar cu fruntea sus.

Mama mea m-a certat:

— Irina, nu trebuia să te bagi! Nu e treaba ta!

Dar eu știu că am făcut ceea ce trebuia. Poate că nu am ales calea cea mai ușoară sau cea mai lipsită de suferință, dar am ales adevărul.

Uneori mă întreb dacă răzbunarea mea a fost corectă sau dacă am făcut doar mai mult rău. Dar apoi îmi amintesc privirea Andreei când mi-a mulțumit pentru curajul meu.

Oare câte femei ar avea curajul să facă ce am făcut eu? Și câți bărbați ar recunoaște vreodată adevărul înainte ca minciunile lor să distrugă totul?