„Am crescut trei fii și două fiice, dar acum băieții mei nu mai vor să audă de mine”

— Mamă, nu pot să vin nici weekendul ăsta. Am treabă la serviciu, trebuie să stau peste program, îmi pare rău, poate săptămâna viitoare, mi-a spus Radu, cel mai mare dintre băieții mei, cu vocea lui grăbită, aproape iritată. Am închis telefonul încet, cu un oftat pe care nu l-a auzit nimeni. În bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare, dar nu mai aveam cui să o pun în farfurie.

Mă uit la mâinile mele, noduroase, cu pielea subțire și venele albastre, și îmi amintesc cum, acum treizeci de ani, alergam de dimineața până seara după cinci copii. Trei băieți, două fete. Am crescut într-o casă mică, la marginea Ploieștiului, cu soțul meu, Gheorghe, muncitor la rafinărie. Nu aveam bani, dar aveam râsete, gălăgie și o masă mereu plină. Când băieții mei erau mici, se băteau pe ultima felie de pâine cu magiun, iar fetele, Ana și Loredana, mă ajutau să spăl rufele la lighean.

— Mamă, de ce nu ne iei și nouă ciocolată, ca la copii de la oraș? mă întreba uneori Mihai, mijlociul, cu ochii lui mari și negri.

— O să vă iau, mamă, când o să am bani, îi răspundeam, strângându-i la piept și promițându-mi că nu o să le lipsească nimic.

Anii au trecut, copiii au crescut, și fiecare a luat-o pe drumul lui. Radu s-a mutat la București, a terminat Politehnica și s-a însurat cu o fată de la oraș, care nu a vrut niciodată să vină la noi la țară. Mihai a plecat la Cluj, lucrează la o firmă de IT, iar cel mic, Paul, e în Spania, de zece ani. Fetele au rămas aproape, Ana stă la două străzi distanță, iar Loredana vine în fiecare sâmbătă să mă ajute la curățenie.

Dar băieții… băieții mei nu mai vin. Nu mă sună decât rar, și atunci doar ca să-mi spună că sunt ocupați. Când Gheorghe s-a îmbolnăvit, am sperat că măcar atunci vor veni să-l vadă. Dar nu au venit. Radu a zis că nu poate lipsi de la serviciu, Mihai că are copilul bolnav, Paul că nu găsește bilet de avion. L-am îngrijit singură pe Gheorghe, l-am spălat, l-am hrănit, i-am șters lacrimile când nu mai putea să vorbească. Într-o noapte, când a murit, eram doar eu și Ana lângă el. Băieții au venit la înmormântare, au stat o oră, apoi au plecat grăbiți, cu telefoanele la ureche.

— Mamă, știi că nu pot să lipsesc mult, am proiecte, am termene, mi-a spus Mihai, fără să mă privească în ochi.

După înmormântare, casa a rămas și mai goală. Fetele mă vizitează, mă ajută, dar băieții… parcă nici nu mai sunt ai mei. Când îi sun, răspund scurt, mereu pe fugă. Paul îmi trimite bani din Spania, dar nu mă întreabă niciodată dacă mi-e dor de el. Radu mi-a spus, într-o zi, că nu înțelege de ce mă plâng, că am două fete care mă ajută.

— Mamă, tu ai noroc că ai fete. Alții nu au pe nimeni, mi-a spus, ca și cum ar fi fost o scuză.

Dar eu nu vreau bani, nu vreau scuze. Vreau să-i văd, să-i aud râzând, să-i simt aproape. Să simt că nu am trăit degeaba, că nu am crescut copiii doar ca să mă uit la pozele lor pe perete.

Într-o zi, am făcut o ciorbă mare, ca pe vremuri, și am sunat pe toți, să-i chem la masă. Ana și Loredana au venit, au râs, au povestit, dar băieții nu au răspuns. Am plâns în bucătărie, cu lingura în mână, și m-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate am fost prea aspră cu ei, poate nu le-am arătat destulă dragoste, poate i-am împins să plece. Sau poate, pur și simplu, așa sunt vremurile.

Vecina mea, tanti Maria, mi-a zis într-o zi: „Să știi, Marioara, că fetele sunt sufletul mamei. Băieții uită, fetele nu uită niciodată.” M-am uitat la ea și am simțit cum mă doare adevărul din vorbele ei.

Seara, când mă pun în pat, mă uit la tavan și mă gândesc la anii care au trecut. La râsetele copiilor, la certurile lor, la sărbătorile când eram toți la masă. Acum, masa e mare și goală. Mă întreb dacă băieții mei își amintesc de mine, dacă le e dor, dacă, într-o zi, vor veni să mă vadă fără să-i chem eu.

Poate că am greșit undeva. Sau poate că, pur și simplu, așa e viața. Dar vă întreb pe voi: oare ce face ca un copil să uite de mama lui? Și dacă dragostea de mamă nu e de ajuns, atunci ce mai contează pe lumea asta?