Am fost prea dură cu darul lui? Povestea unei aniversări care a schimbat totul

— Nu pot să cred că ăsta e cadoul tău pentru mine, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă între furie și dezamăgire. Pe masa din bucătăria noastră mică, între farfurii cu resturi de tort și baloane dezumflate, stătea o cutie de lemn, lăcuită stângaci, cu inițialele mele gravate într-un colț. Vlad mă privea cu ochii lui obosiți, încercând să zâmbească, dar zâmbetul îi tremura pe buze.

— Am lucrat la ea nopți întregi, Ana, mi-a spus el încet. Nu am avut bani de ceva scump anul ăsta… Dar m-am gândit că ți-ar plăcea ceva făcut de mine.

M-am uitat la el, la mâinile lui crăpate de muncă, la cearcănele adânci. Știam că e greu să fii tată singur — fiica lui, Mara, dormea în camera alăturată — și că salariul de tâmplar nu-i ajunge niciodată pentru toate. Dar nu m-am putut abține. În mintea mea, aniversarea era momentul în care meritam ceva special. Ceva ce să arăt pe Instagram, să le arăt prietenelor mele că și eu contez.

— Vlad, nu vreau să fiu rea, dar… chiar crezi că o cutie din lemn e potrivită? Adică… nu știu, mă așteptam la altceva. Poate o ieșire undeva, sau măcar un parfum… Nu știu ce să spun.

A tăcut. S-a ridicat încet și a început să strângă farfuriile. Am simțit cum se strânge ceva în pieptul meu, dar nu am putut da înapoi. Mândria mea era rănită. În seara aia nu am mai vorbit. L-am auzit târziu cum îi citea Marei o poveste, vocea lui caldă stingându-se încet.

A doua zi dimineață, am găsit cutia pe masa din bucătărie. În ea era o scrisoare:

„Ana,
Știu că nu pot concura cu lumea ta. Știu că nu pot să-ți ofer lucruri scumpe sau vacanțe exotice. Dar tot ce am e timpul meu și dragostea mea. Dacă nu e destul… îmi pare rău.”

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din București. Mi-am amintit de copilăria mea la țară, când tata îmi făcea jucării din lemn și mama cosea rochii din resturi de materiale. Atunci eram fericită cu puțin.

Telefonul a început să vibreze: mesaje de la prietenele mele — „Ce ai primit? Postează poze!” Am făcut o poză cu cutia și am pus-o pe grupul nostru privat. Răspunsurile au venit imediat:

„Serios? Asta e tot?”
„Ana, meritai mai mult!”
„Ce zgârcit!”

Am simțit cum mă cuprinde rușinea și furia. Am început să mă cert cu ele:

— Nu e vorba doar de bani! E tată singur! A muncit pentru asta!

Dar ele nu înțelegeau. Sau poate nici eu nu înțelegeam.

Seara, Vlad a venit acasă mai târziu decât de obicei. Mara a alergat la el:

— Tati, Ana e supărată pe tine?

El a zâmbit trist:

— Nu, puiule. Doar că uneori oamenii mari se supără fără motiv.

M-am apropiat de el:

— Vlad… îmi pare rău pentru ce am spus aseară.

A dat din cap:

— Nu trebuie să-ți pară rău. Fiecare are așteptările lui. Poate că nu suntem potriviți.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îl iubeam pe Vlad pentru bunătatea lui, pentru felul în care avea grijă de Mara, pentru răbdarea cu care îmi asculta toate fricile. Dar eram prinsă între două lumi: lumea visurilor mele mari și lumea realității lui simple.

În zilele următoare, discuția despre cadoul meu a ajuns pe Facebook — una dintre prietenele mele a postat povestea (fără să-mi spună numele), iar comentariile au explodat:

„Femeile din ziua de azi nu mai apreciază nimic!”
„Bărbații trebuie să facă mai mult!”
„Dragostea nu se măsoară în bani!”

M-am simțit expusă și judecată. Am început să mă întreb: chiar sunt superficială? Sau doar sinceră cu mine însămi?

Într-o seară, Mara a venit la mine cu cutia:

— Ana, pot să-mi pun brățările aici?

Am zâmbit printre lacrimi:

— Sigur că poți, draga mea.

Am privit-o cum își aranja cu grijă micile comori în cutia făcută de tatăl ei. Atunci am înțeles: poate că nu meritam un cadou scump, dar meritam să învăț să iubesc altfel.

Acum mă întreb: câți dintre noi știm să apreciem cu adevărat gesturile simple? Sau ne lăsăm orbiți de ce cred ceilalți că ar trebui să primim?