Am Fost Soția Fericită Doar în Poze: Povestea Despărțirii Mele După 25 de Ani de Căsnicie

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să mă prefac! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își arunca cheile pe masă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era o seară obișnuită de joi, copiii erau la bunici, iar eu mă uitam la el ca la un străin. În ochii lui nu mai vedeam bărbatul de care mă îndrăgostisem la 22 de ani, ci un om rece, calculat, care își trăia viața pe lângă mine.

— Ce ai pățit acum, Livia? a răspuns el, fără să mă privească. Mereu găsești ceva de reproșat.

Mi-am strâns halatul pe lângă corp, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. De zece ani știam. Știam de fiecare mesaj ascuns, de fiecare ieșire „la serviciu” care se prelungea suspect, de fiecare parfum străin pe cămașa lui. Dar am tăcut. Am tăcut pentru copii, pentru liniște, pentru că mi-era frică să fiu singură la 45 de ani într-un oraș mic din Moldova.

— Știu tot, Sorin. Știu de Irina, știu de Nicoleta, știu chiar și de Alina. Nu mai are rost să negi. Am știut mereu, dar am ales să tac. Pentru copii. Pentru că mi-a fost frică.

El a rămas stană de piatră. Pentru prima dată după mulți ani, l-am văzut pierdut. Nu avea replică. Poate nu se aștepta niciodată ca eu, Livia cea blândă și tăcută, să ridic glasul.

— Livia, nu e ce crezi tu… a început el, dar l-am oprit cu un gest.

— Ba e exact ce cred. Și știi ce e cel mai dureros? Că m-am mințit pe mine însămi atâția ani. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Am devenit o umbră care gătește, spală și zâmbește frumos la mesele de familie.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul adormit. M-am gândit la copiii noștri: Andreea, care plecase la facultate la Iași și Rareș, care urma să dea Bac-ul anul acesta. M-am gândit la mama mea, care mereu mi-a spus: „Livia, nu există familie perfectă. Rabdă pentru copii.” Dar cât să rabzi?

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și am rememorat fiecare moment în care am ales să tac: când am găsit ruj pe gulerul lui alb, când am primit un telefon anonim care mi-a spus „soțul tău nu e cine crezi”, când l-am văzut ieșind dintr-o cafenea cu o femeie blondă și el mi-a spus că era colega lui de la contabilitate.

Dimineața m-am dus la serviciu ca de obicei. Lucrez ca educatoare la grădinița din cartier. Copiii mă iubesc, mă strigă „doamna Livia”, iar părinții mă privesc cu respect. Dar nimeni nu știe ce e în sufletul meu. Nimeni nu știe că zâmbetul meu e doar o mască.

La prânz m-a sunat Andreea.

— Mamă, ești bine? Ai vocea ciudată.

— Sunt bine, draga mea. Doar puțin obosită.

— Să nu-l ierți dacă te-a rănit iar! a spus ea brusc. Știu mai multe decât crezi…

M-am blocat. Deci știa și ea? Copiii simt totul, chiar dacă noi credem că îi protejăm ascunzând adevărul.

Seara aceea a fost decisivă. Am intrat în dormitorul nostru și am început să împachetez hainele. Sorin a intrat după mine.

— Ce faci? Unde pleci?

— Plec la mama câteva zile. Am nevoie să mă gândesc la viața mea. Să-mi dau seama cine sunt fără tine.

A încercat să mă oprească, dar nu mai avea nicio putere asupra mea. Pentru prima dată după 25 de ani, simțeam că respir liber.

La mama acasă m-am simțit din nou copil. M-a privit lung și a oftat:

— Știam că va veni ziua asta… Dar tu trebuie să fii puternică pentru tine acum, nu pentru alții.

Au urmat zile grele. Sorin m-a sunat obsesiv, încercând să mă convingă să mă întorc. Prietenele mele au început să bârfească: „Livia și Sorin divorțează! Cine ar fi crezut?” Unii mă judecau: „Ce femeie își lasă bărbatul după atâția ani?” Alții mă compătimeau: „Săraca de ea…”

Dar eu nu mai voiam compasiune sau judecată. Voiam liniște. Voiam să mă regăsesc.

Am început să merg la psiholog. La început mi-a fost rușine — ce o să zică lumea? Dar apoi am realizat că sănătatea mea mintală e mai importantă decât orice părere străină.

Copiii au fost alături de mine. Rareș mi-a spus într-o seară:

— Mamă, te iubesc orice ai decide. Nu trebuie să suferi pentru noi.

Am plâns atunci cum n-am plâns niciodată.

Au trecut luni până am avut curajul să depun actele de divorț. Sorin a încercat să mă manipuleze cu promisiuni goale: „O să fiu alt om! Hai să încercăm din nou!” Dar eu știam că nu mai pot trăi în minciună.

Acum stau în apartamentul mamei și privesc răsăritul peste blocurile gri ale orașului meu natal. Sunt singură pentru prima dată după 25 de ani — dar nu mai sunt nefericită.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în tăcere? Câte aleg să rabde pentru copii sau din frica de gura lumii? Oare chiar merită sacrificiul acesta?

Poate că nu putem schimba trecutul, dar putem alege cine vrem să fim mâine. Eu am ales adevărul — chiar dacă doare.