Am iertat tatăl, dar am pierdut-o pe mama: Povestea unei rupturi care nu se vindecă

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! Cum ai putut să-l ierți după tot ce ne-a făcut? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea proaspătă nu reușea să acopere amărăciunea din aer. Aveam treizeci și unu de ani, dar în acea clipă m-am simțit din nou copilul speriat care asculta certurile părinților din camera de alături. Mama stătea în fața mea, cu ochii umezi, iar mâinile îi tremurau pe cana de ceai.

Nu știam ce să-i răspund. Îmi repetasem de zeci de ori în minte discursul despre iertare, despre cum nu mai pot trăi cu ura în suflet, dar acum, sub privirea ei, toate cuvintele mi se păreau goale. „Mamă, nu l-am iertat pentru el, ci pentru mine. Nu mai pot duce povara asta. Mă sufocă.” Am spus-o încet, aproape șoptit, dar fiecare cuvânt a căzut între noi ca o piatră grea.

Copilăria mea a fost un câmp de bătălie. Tata, Viorel, avea un temperament vulcanic. Țipete, uși trântite, farfurii sparte. Mama, Elena, încerca să mă protejeze, dar de multe ori se prăbușea și ea sub greutatea propriilor neputințe. Îmi amintesc o seară de iarnă, când aveam opt ani. Tata a venit acasă beat și a început să urle că nu găsește telecomanda. Mama a încercat să-l liniștească, dar el a aruncat cu o scrumieră spre ea. Eu m-am ascuns sub masă, cu mâinile la urechi, rugându-mă să se termine odată.

Când au divorțat, aveam unsprezece ani. Mama a rămas cu mine, într-un apartament cu două camere din cartierul Militari. Tata a dispărut din viața mea, cu excepția câtorva telefoane reci de sărbători. Pentru mama, el a devenit un subiect interzis, iar pentru mine, o rană care nu se mai închidea. Ani la rând am trăit cu furie, cu dor, cu întrebări. De ce nu a luptat pentru mine? De ce nu a venit la serbarea de la școală? De ce nu m-a sunat de ziua mea?

La douăzeci și opt de ani, după o despărțire dureroasă de iubitul meu, am început să merg la terapie. Acolo, printre lacrimi și amintiri, am înțeles că nu pot merge mai departe fără să mă împac cu trecutul. Am început să-l caut pe tata. L-am găsit într-un apartament vechi din Drumul Taberei, cu părul alb și ochii obosiți. Prima întâlnire a fost stângace, plină de tăceri. Dar, încet-încet, am început să vorbim. Mi-a povestit despre copilăria lui, despre cum și el a crescut cu un tată violent. Mi-a cerut iertare, cu vocea tremurândă. „N-am știut să fiu tată, Irina. Am fost slab. Îmi pare rău.”

Am plâns amândoi. Nu știu dacă l-am iertat cu adevărat atunci, dar am simțit că o parte din zidul dintre noi s-a crăpat. Am început să-l vizitez din când în când, să bem o cafea, să povestim despre nimicuri. Pentru prima dată, am simțit că am și eu un tată, chiar dacă târziu.

Când i-am spus mamei, a fost ca și cum aș fi trădat-o. „Nu meriți să fii rănită din nou! Ai uitat tot ce ne-a făcut? Ai uitat cum plângeai nopți întregi?” Mă acuza cu fiecare privire, cu fiecare tăcere. Între noi s-a așternut o răceală pe care nu am mai reușit să o topesc. Mama nu mai voia să audă nimic despre tata. Orice încercare de a vorbi despre el se termina cu reproșuri sau cu uși trântite. Am început să evit să-i povestesc despre vizitele mele la tata, despre micile bucurii pe care le descopeream împreună. Mă simțeam vinovată, prinsă între două lumi care nu se puteau împăca.

Într-o seară de toamnă, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. „Nu înțelegi, Irina… Eu am rămas singură pentru tine. Am renunțat la tot ca să te cresc. Și acum tu… tu îl alegi pe el.” Am încercat să-i explic că nu e vorba de a alege, că am nevoie de amândoi, dar nu m-a ascultat. Din acea zi, relația noastră s-a schimbat. Mama a devenit tot mai distantă, tot mai tăcută. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la medic. Nu mai râdeam împreună, nu mai povesteam nimic personal.

Au trecut doi ani de atunci. Tata s-a îmbolnăvit de diabet, iar eu am fost cea care l-a dus la spital, care i-a adus medicamentele. Mama nu a vrut să audă nimic despre asta. „Să se descurce singur, așa cum a făcut toată viața.” Am simțit că mă rup în două. Îmi doream să fiu acolo pentru amândoi, dar fiecare gest de apropiere față de tata era o trădare pentru mama. Am început să mă îndoiesc de mine, de alegerile mele. Să mă întreb dacă nu cumva greșesc, dacă nu cumva merit să fiu pedepsită pentru că am încercat să vindec o rană veche.

Într-o zi, mama a plecat la sora ei din Ploiești și nu mi-a mai răspuns la telefon timp de săptămâni. Mă simțeam abandonată, ca atunci când eram mică și mă ascundeam sub masă. Am încercat să-i scriu, să-i explic, să-i spun că o iubesc, dar nu am primit niciun răspuns. Tata, în schimb, mă suna aproape zilnic. Îmi povestea despre vecinii lui, despre vreme, despre cât de mult îi pare rău pentru tot. Simțeam că, în sfârșit, am găsit o fărâmă de pace cu el, dar prețul era prea mare: pierdusem legătura cu mama.

Când, în sfârșit, m-a sunat, vocea ei era rece, străină. „Nu mai am ce să-ți spun, Irina. Fiecare cu drumul lui.” Am plâns ore întregi după acel telefon. Mă simțeam vinovată, furioasă, neputincioasă. Mă întrebam dacă am făcut bine, dacă nu cumva am distrus tot ce era bun între noi pentru o iertare care, poate, nu trebuia să fie dată.

Astăzi, stau pe balconul apartamentului meu și privesc luminile orașului. Îmi lipsește mama, îmi lipsește copilăria care nu a fost niciodată cu adevărat fericită. Încerc să găsesc un sens în tot ce s-a întâmplat. Poate că iertarea nu aduce întotdeauna liniște. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată, doar învățăm să trăim cu ele. Mă întreb: oare am ales bine? Oare merită să pierzi pe cineva drag pentru a-ți regăsi o parte din tine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?