Am închis ochii la infidelitatea lui – până când am căzut pe stradă și am aflat cine îmi este cu adevărat alături

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Ilinca, fiica mea de șaptesprezece ani, s-a oprit din mestecat și m-a privit cu ochii ei mari, verzi, atât de asemănători cu ai mei.

— Ce s-a întâmplat, mamă? a întrebat ea încet, de parcă ar fi știut deja răspunsul.

Mi-am trecut mâna tremurândă peste față. Era luni dimineața, iar soțul meu, Radu, plecase deja la serviciu. Sau cel puțin așa spunea el de fiecare dată când ieșea pe ușă la ora șase, cu telefonul lipit de ureche și privirea furișată. De ani de zile știam. Simțeam. Parfumul străin pe hainele lui, mesajele șterse din telefon, serile în care întârzia fără explicații. Dar am ales să tac. Să mă prefac că nu văd, doar ca să nu destram familia.

— Nimic, draga mea. Doar sunt obosită, am mințit-o, ca de fiecare dată.

Adevărul e că mă simțeam ca o fantomă în propria mea viață. Mă agățam de rutina zilnică — serviciu, cumpărături, gătit, teme cu Ilinca — ca să nu mă gândesc la golul din sufletul meu. Prietenele mele mă întrebau uneori dacă sunt bine. Le zâmbeam și le spuneam că da, că suntem o familie fericită. Dar în fiecare seară, când Radu se întorcea acasă și nu mă privea în ochi, simțeam cum mă sting puțin câte puțin.

Într-o zi friguroasă de noiembrie, grăbită să ajung la farmacie după medicamente pentru mama mea bolnavă, am alunecat pe trotuarul ud și am căzut rău. Durerea mi-a tăiat respirația și am simțit cum lumea se învârte în jurul meu. Oamenii treceau pe lângă mine, unii se uitau curioși, alții grăbiți. Nimeni nu s-a oprit. Am încercat să mă ridic, dar piciorul drept nu mă asculta.

— Doamnă, sunteți bine? am auzit o voce familiară.

Era vecina mea, Mariana. M-a ajutat să mă ridic și a chemat ambulanța. În drum spre spital, tremuram nu doar de frig, ci și de frică. Ce avea să se întâmple cu mine? Cu Ilinca? Cu mama?

La spital m-au diagnosticat cu fractură la gleznă și m-au internat pentru câteva zile. Am sunat-o pe Ilinca și i-am spus ce s-a întâmplat. A venit imediat, cu ochii roșii de plâns.

— Mamă, nu te mai chinui singură! De ce nu-mi spui niciodată ce te doare cu adevărat?

Am vrut să-i spun totul atunci — despre Radu, despre fricile mele, despre singurătatea care mă sufoca — dar n-am avut curaj.

Radu a venit la spital abia a doua zi. A intrat în salon cu un buchet de flori ieftine și un zâmbet fals.

— Ce-ai pățit, Maria? Cum ai reușit să cazi?

— S-a întâmplat… Am alunecat.

A stat zece minute, a răspuns la două telefoane și a plecat grăbit.

— Am mult de lucru la birou. Să mă suni dacă ai nevoie de ceva.

În zilele următoare, doar Ilinca și Mariana au venit să mă vadă. Mama era prea bolnavă ca să poată veni. Radu nu a mai apărut deloc. Într-o seară, când Ilinca a adormit pe scaun lângă patul meu, am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

— De ce stai aici cu mine? am întrebat-o încet.

— Pentru că ești mama mea și te iubesc. Pentru că tu ai fost mereu lângă mine când mi-a fost greu.

Atunci am plâns pentru prima dată după mulți ani. Am plâns pentru toate momentele în care m-am pus pe ultimul loc, pentru toate minciunile pe care le-am spus ca să protejez o familie care nu mai exista decât pe hârtie.

Când m-am externat, Ilinca m-a ajutat să ajung acasă. Radu era plecat din nou „cu serviciul”. Seara l-am sunat și i-am spus că vreau să vorbim serios.

— Maria, nu e momentul acum… Sunt obosit.

— Ba da, Radu! E momentul! Nu mai pot trăi așa! Nu mai pot să mă prefac că nu văd ce faci!

A tăcut câteva secunde.

— Ce vrei să spui?

— Știi foarte bine ce vreau să spun. Știu totul despre tine și Simona. Știu de luni de zile! Am tăcut pentru Ilinca, pentru mama… dar nu mai pot!

A urmat o ceartă lungă și urâtă. Radu a recunoscut totul fără prea multă rezistență. Mi-a spus că „nu mai simte nimic” pentru mine și că „așa e viața”.

După ce a plecat definitiv din casă, am simțit o liniște ciudată. O liniște care mă speria și mă elibera în același timp. Ilinca m-a îmbrățișat strâns.

— O să fie bine, mamă! Suntem împreună!

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să-mi reconstruiesc viața. Am descoperit cât de puternică pot fi atunci când nu mă mai mint singură. Am început să ies cu prietenele mele vechi, să citesc din nou poezie, să râd cu Ilinca la filme proaste.

Uneori încă doare. Încă mă întreb dacă am făcut bine că am tăcut atâta timp sau dacă ar fi trebuit să pun capăt minciunii mai devreme. Dar știu sigur un lucru: adevărul doare doar o dată; minciuna te rănește în fiecare zi.

Mă uit la Ilinca și la mama mea și îmi dau seama că nu sunt singură. Că familia nu înseamnă doar un bărbat lângă tine cu orice preț. Familia e acolo unde e dragoste sinceră și sprijin necondiționat.

Oare câte femei mai trăiesc ca mine? Câte dintre noi aleg să tacă de frica singurătății? Merită oare să ne sacrificăm fericirea pentru aparențe?