Am iubit-o ca pe fiica mea – și totuși, inima mi-a fost frântă

— Ilinca, unde ai fost aseară? vocea mea tremura, deși încercam să par calmă. Era aproape miezul nopții și fata stătea în prag, cu ochii roșii și hainele mototolite. Nu răspundea, doar se uita la mine, cu acea privire încăpățânată pe care o cunoșteam prea bine.

— La Roxana, a murmurat în cele din urmă, evitându-mi ochii.

— Și de ce nu ai răspuns la telefon? De ce ai mințit că ești la bibliotecă?

A tăcut. În spatele ei, soțul meu, Mihai, apăru în pijama, cu fața obosită. — Las-o, Maria, e târziu. Discutăm mâine.

Dar nu puteam să las. Nu după ce, cu doar câteva ore înainte, am descoperit că lipseau 500 de lei din sertarul cu acte. Nu după ce, de luni bune, simțeam că ceva nu e în regulă cu Ilinca, fata pe care am crescut-o de la 12 ani, după ce sora mea a murit într-un accident de mașină. Am luat-o la noi fără să clipesc, am iubit-o ca pe fiica mea, deși nu eram mama ei adevărată. Am crezut că dragostea poate vindeca totul.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Ilinca în bucătărie, cu ochii umflați de plâns. Am încercat să nu țip, să nu o acuz, dar cuvintele au ieșit singure:

— Ilinca, ai luat tu banii?

A clipit des, apoi a izbucnit:

— Da! I-am luat! Dar nu pentru mine! Pentru că nu mai suport să fiu aici, să mă simt ca o povară! Pentru că nu sunt a voastră și nu voi fi niciodată!

M-am prăbușit pe scaun. Mihai a venit lângă mine, dar nu a spus nimic. Tăcerea lui era ca o sentință. Ilinca plângea, eu plângeam, iar între noi era un zid pe care nu știam cum să-l dărâm.

Am încercat să vorbesc cu ea, să-i explic că nu contează sângele, că familia se construiește cu răbdare și iubire. Dar Ilinca era furioasă, rănită, prinsă între două lumi: trecutul ei, plin de durere și lipsuri, și prezentul nostru, pe care îl simțea străin.

— Nu mă înțelegeți! Nu știți cum e să fii mereu „fata lu’ sora ta”, să simți că nu ai locul tău nicăieri!

Mihai a încercat să o ia în brațe, dar ea s-a tras înapoi. — Nu vreau milă! Nu vreau să fiu proiectul vostru de familie fericită!

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit insuportabilă. Mihai s-a retras în muncă, băiatul nostru, Vlad, de 10 ani, simțea tensiunea și mă întreba mereu de ce Ilinca nu mai vorbește cu noi. Eu mă simțeam vinovată: unde greșisem? O iubeam ca pe fiica mea, dar nu reușeam să-i alin suferința.

Am cerut ajutorul unui psiholog. La început, Ilinca a refuzat să meargă. — Nu sunt nebună! Nu am nevoie de ajutorul nimănui!

Dar într-o seară, după o ceartă aprinsă, a venit la mine în cameră. — Dacă mă ajuți să-mi găsesc mama adevărată, mă duc la psiholog.

Am simțit un cuțit în inimă. Sora mea era moartă de șase ani. Tatăl Ilincăi dispăruse din peisaj de când era mică. Dar am acceptat târgul. Am început să căutăm împreună rudele din partea tatălui. Am descoperit o mătușă la Bacău, care nu voia să audă de Ilinca. Am găsit un văr care i-a spus verde-n față: — Tu nu ești de-a noastră.

Ilinca s-a întors acasă mai abătută ca niciodată. — Nimeni nu mă vrea, a șoptit. Nici măcar voi.

— Noi te vrem, Ilinca! Te iubim! Dar trebuie să ne lași să fim aici pentru tine!

A început terapia. Încet-încet, a vorbit despre frica ei de abandon, despre cum se simțea mereu în plus, despre cum fiecare gest de afecțiune i se părea fals. Eu am învățat să nu mai insist, să nu mai controlez totul, să-i dau spațiu.

Dar relația cu Mihai s-a răcit. El nu mai suporta crizele Ilincăi, reproșurile mele, atmosfera tensionată din casă. Într-o seară, după ce Ilinca a spart o vază în timpul unei crize de furie, Mihai a spus:

— Eu nu mai pot. Nu e fata mea. Nu pot să trăiesc așa.

Am simțit că lumea mea se prăbușește. Vlad plângea în camera lui, Mihai a plecat la părinții lui pentru câteva zile. Eu am rămas cu Ilinca, două femei rănite, fiecare cu dorul ei de familie.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Ilinca a început să se deschidă, să accepte că poate fi iubită fără condiții. Vlad a început să-i spună „sora mea”. Mihai s-a întors, dar între noi a rămas o fisură pe care nu știu dacă o vom repara vreodată.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am luptat atât de mult pentru Ilinca. Dacă dragostea mea a fost suficientă sau dacă am greșit încercând să-i ofer un cămin care nu era al ei. Poate că sângele contează mai mult decât vrem să credem. Sau poate că familia adevărată se naște din suferință și iertare.

Oare câți dintre noi trăim cu teama că nu suntem destul pentru cei pe care îi iubim? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu.