Am luat înapoi darul de nuntă: când dragostea devine o monedă de schimb

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea portofelul cu gesturi grăbite.

Era seara aniversării noastre de zece ani. Pe masă, lumânările pâlpâiau timid, iar tortul cu frișcă și vișine rămăsese neatins. Îmi petrecusem ultimele două luni planificând totul: rezervarea la restaurantul nostru preferat din centrul Bucureștiului, rochia nouă cumpărată din economiile mele și, mai ales, cadoul — 25.000 de lei, bani pe care îi strânsesem în secret, renunțând la mici plăceri zilnice. Voisem să-i arăt lui Radu că încă mai cred în noi, că putem începe un nou capitol.

— Ce vrei să spui? a întrebat el, evitându-mi privirea. — E cadoul meu, nu?

Am simțit cum mi se strânge inima. În ultimele luni, Radu fusese tot mai distant. Întârzia acasă, își verifica telefonul pe ascuns și nu mai vorbea cu mine decât despre facturi sau problemele copiilor. Dar am sperat că aniversarea noastră va fi un nou început.

— Da, e cadoul tău. Dar știi pentru ce l-am strâns? Pentru noi doi. Pentru vacanța aia la mare pe care o tot amânăm de ani de zile. Pentru visurile noastre, nu pentru…

M-am oprit brusc. Nu voiam să spun cu voce tare ceea ce bănuiam deja: că banii aceia nu vor ajunge niciodată la noi doi.

A doua zi dimineață, am găsit dovada. Un mesaj pe telefonul lui Radu, uitat pe masă: „Mulțumesc pentru bani, iubire. Abia aștept să ne vedem diseară.” Semnat: „Mona”.

Mi s-a făcut rău. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, încercând să nu trezesc copiii. M-am simțit trădată, umilită și furioasă. Cum putuse să-mi ia banii și să-i dea altei femei? Cum putuse să-mi calce în picioare încrederea?

În acea zi, am decis să nu mai fiu victima propriei mele bunătăți. L-am așteptat pe Radu să vină acasă și i-am spus răspicat:

— Vreau banii înapoi. Nu meriți niciun leu din ceea ce am muncit eu.

A râs ironic:

— Ce vrei să faci? Să mă dai în judecată?

— Dacă va fi nevoie, da! Dar să știi că nu mă mai lași să fiu proastă încă o dată.

A urmat o ceartă cumplită. Radu a încercat să mă convingă că totul e o neînțelegere, că Mona e doar o prietenă care avea nevoie de ajutor. Dar mesajele găsite ulterior și discuțiile ascunse m-au convins că adevărul era altul.

În zilele următoare, am vorbit cu mama mea, cu sora mea Irina și chiar cu colega mea de la școală, Alina. Toate m-au sfătuit să nu cedez:

— Nu ești singură! mi-a spus Irina. — Și eu am trecut prin asta cu fostul meu soț. Trebuie să-ți aperi demnitatea.

Am mers la bancă și am blocat contul comun. Am vorbit cu un avocat și am început demersurile pentru separarea bunurilor. Radu a încercat să mă intimideze, dar nu m-am lăsat.

Cea mai grea parte a fost să le explic copiilor — Daria și Vlad — de ce tata nu mai doarme acasă. Daria m-a întrebat într-o seară:

— Mami, tu plângi din cauza lui tati?

Am strâns-o tare în brațe și i-am spus:

— Nu plâng din cauza lui tati. Plâng pentru că vreau ca voi să fiți fericiți și eu să fiu puternică pentru voi.

Au urmat luni grele: procese, discuții cu avocați, nopți nedormite și multe lacrimi ascunse sub pernă. Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am ieșit cu prietenele la cafea, am mers cu copiii în parc și chiar am început să scriu într-un jurnal.

Într-o zi, după aproape un an de la acea aniversare blestemată, m-am privit în oglindă și mi-am dat seama că nu mai sunt femeia speriată care accepta orice doar ca să nu fie singură. Sunt Ana-Maria Popescu, profesoară de limba română, mamă a doi copii minunați și femeia care a avut curajul să spună „Ajunge!”

Uneori mă întreb dacă am făcut bine luând înapoi darul pe care l-am oferit din inimă. Dar apoi îmi dau seama că cel mai mare dar pe care mi l-am putut face a fost să-mi recâștig respectul de sine.

Oare câte femei din România trec prin astfel de trădări și tac? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Nu mai vreau!” atunci când dragostea devine o monedă de schimb?