Am luat înapoi darul de nuntă: Povestea unei aniversări amare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână plicul cu banii pe care tocmai îi dădusem. Era seara aniversării noastre de 10 ani, iar masa era încă plină de resturi de tort și pahare goale. Lumina slabă din sufragerie nu reușea să ascundă răceala dintre noi.

Totul începuse cu o săptămână înainte, când m-am hotărât să-i fac lui Radu un cadou special. Nu mai fusesem apropiați de multă vreme, iar certurile noastre deveniseră rutina fiecărei seri. M-am gândit că poate un gest generos ar putea schimba ceva. Am strâns din economiile mele și am pus 25.000 de lei într-un plic, cu un bilet: „Pentru visele tale, pentru noi.”

Când i-am dat plicul, a zâmbit larg, dar zâmbetul lui nu a ajuns la ochi. L-a băgat repede în buzunar și a schimbat subiectul. Am simțit un gol în stomac, dar am încercat să mă conving că poate e doar emoționat.

Seara a continuat cu discuții banale despre serviciu și facturi. Radu lucra la o firmă de construcții, iar eu eram contabilă la o mică firmă locală din Ploiești. Viața noastră era departe de a fi perfectă, dar speram că măcar aniversarea asta să fie o gură de aer proaspăt.

A doua zi dimineață, am găsit plicul gol pe biroul lui Radu. M-a străbătut un fior rece. Am încercat să nu trag concluzii pripite, dar ceva nu se lega. Când l-am întrebat ce a făcut cu banii, a ridicat din umeri:

— I-am dat lui Sorin, are nevoie urgentă pentru niște datorii. Oricum, tu mereu spui că trebuie să ajutăm familia.

Sorin era fratele lui Radu, un veșnic „afacerist” care nu reușea niciodată nimic și mereu avea nevoie de bani. M-am simțit trădată. Nu era vorba doar de bani, ci de faptul că gestul meu fusese aruncat la gunoi fără nicio considerație.

— Dar era cadoul nostru! Pentru noi doi! am spus printre lacrimi.

Radu a ridicat tonul:

— Nu te mai plânge atâta! Oricum nu faci nimic pentru mine! Mereu ești cu ochii pe bani și pe facturi!

Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. În acea seară, după ce Radu a plecat la o bere cu prietenii lui (cum făcea aproape în fiecare weekend), am început să răscolesc prin sertarele lui. Am găsit acolo extrase de cont și mesaje pe telefon către o anume „Mona”. Conversațiile erau pline de promisiuni și vorbe dulci.

M-am prăbușit pe podea, ținând telefonul în mână. Toate certurile noastre, toate serile în care îl așteptam acasă târziu, toate scuzele lui — totul avea acum sens. M-am simțit mică și neînsemnată.

A doua zi dimineață, l-am confruntat:

— Cine e Mona?

A încercat să nege, apoi a ridicat din umeri:

— E doar o prietenă. Exagerezi ca de obicei.

Nu am mai spus nimic. Am luat plicul gol și l-am pus pe masa din bucătărie. Am scris pe o foaie: „Îmi iau înapoi darul. Nu meriți niciun leu din ceea ce am muncit împreună.”

Am plecat la mama pentru câteva zile. Mama m-a privit lung, fără să spună nimic la început. Apoi mi-a pus mâna pe umăr:

— Fata mea, nu banii sunt problema aici. Tu trebuie să decizi dacă vrei să mai lupți sau să te regăsești.

În zilele petrecute la ea am rememorat totul: cum ne-am cunoscut la facultate, cum visam la o familie fericită, cum ne promiteam că vom fi mereu sinceri unul cu altul. Unde s-a rupt totul? Poate atunci când am început să ne ignorăm problemele, să ne ascundem frustrările sub preș.

Radu m-a sunat de câteva ori, dar nu i-am răspuns. Într-o seară mi-a trimis un mesaj: „Hai acasă, nu are rost să faci atâta scandal pentru niște bani.”

Atunci am realizat că nu era vorba doar despre bani sau despre Mona. Era vorba despre lipsa de respect, despre faptul că nu mai eram o echipă.

M-am întors acasă după o săptămână. L-am găsit pe Radu pe canapea, uitându-se la televizor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Am nevoie de timp, i-am spus. Vreau să stau singură o perioadă.

A râs ironic:

— Femeile astea… mereu dramatizează!

Am simțit furie și tristețe în același timp. Mi-am făcut bagajele și am plecat din nou la mama. De data asta știam că nu mă voi mai întoarce prea curând.

Au trecut două luni de atunci. Încă mă doare tot ce s-a întâmplat, dar încet-încet mă regăsesc. Am început să ies cu prietenele mele vechi, să citesc și să mă ocup mai mult de mine.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă puteam salva ceva din relația noastră. Dar apoi îmi amintesc cât de important este respectul de sine.

Oare câte femei mai trec prin astfel de momente? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” atunci când suntem tratate ca niște străine în propria viață?