Am primit invitația la nunta… fostului meu soț. Cu fosta mea cea mai bună prietenă

Când am deschis cutia poștală și am văzut plicul alb, cu marginile aurii, am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu primesc scrisori elegante, nu mai sunt la vârsta la care prietenii mei se căsătoresc. Am crezut că e o greșeală, poate o reclamă, poate cineva a încurcat adresa. Dar când am desfăcut plicul și am citit: „Vă invităm cu drag la nunta noastră, Ana și Paul”, mi-au tremurat mâinile atât de tare încât aproape am scăpat hârtia pe jos. Paul. Fostul meu soț. Ana. Fosta mea cea mai bună prietenă. Am simțit cum inima mi se izbește de coaste, ca și cum ar vrea să evadeze din pieptul meu. M-am prăbușit pe canapea, cu invitația în mână, și am început să plâng fără să pot opri.

Nu știu cât timp am stat acolo, cu ochii în gol, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Parcă totul era o glumă proastă. Cum să mă invite la nunta lor? Cum să aibă tupeul să-mi trimită o invitație, după tot ce s-a întâmplat? Am început să-mi amintesc cum a început totul. Eu și Ana eram de nedespărțit din liceu. Ne știam toate secretele, ne-am sprijinit una pe alta la fiecare pas. Când l-am cunoscut pe Paul, ea a fost prima care a aflat. Era mereu la noi acasă, râdea cu noi, mergeam împreună la munte, la mare, la petreceri. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ar putea fi ceva între ei. Sau poate am fost prea naivă, prea oarbă, prea încrezătoare.

După șapte ani de căsnicie, Paul a început să se schimbe. Era tot mai absent, tot mai nervos, tot mai rece. Îl întrebam ce are, dar îmi răspundea mereu că e obosit, că are probleme la serviciu. Ana venea tot mai des pe la noi, chipurile să mă ajute, să mă scoată din casă, să mă facă să uit de griji. Într-o seară, am venit mai devreme de la serviciu și i-am găsit pe amândoi în bucătărie, râzând la o glumă pe care nu am înțeles-o. S-au oprit brusc când m-au văzut. Atunci am simțit pentru prima dată că ceva nu e în regulă.

Adevărul a ieșit la iveală câteva luni mai târziu, când Paul mi-a spus că nu mă mai iubește și că vrea să divorțăm. Am plâns, am țipat, am încercat să-l fac să se răzgândească, dar era hotărât. Nu mi-a spus niciodată motivul real. Ana a dispărut din viața mea fără nicio explicație. Am rămas singură, cu întrebări fără răspuns, cu nopți nedormite și cu o durere care nu părea să se vindece.

Acum, după doi ani, primesc această invitație. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca și cum ar fi normal să particip la fericirea lor, să le zâmbesc, să le aplaud iubirea. Am vrut să rup invitația, să o arunc la gunoi, dar ceva m-a oprit. Poate curiozitatea, poate dorința de a înțelege de ce. Am sunat-o pe mama. „Mamă, am primit o invitație la nuntă. Ghici cine se căsătorește?” A tăcut câteva secunde, apoi a întrebat încet: „Paul?” Am început să plâng din nou. „Și cu cine?” „Cu Ana.” Mama a oftat adânc. „Nu te duce, draga mea. Nu le da satisfacția asta.”

Dar nu puteam să nu mă gândesc la asta. Noaptea, mă întorceam de pe o parte pe alta, încercând să-mi imaginez cum ar fi să mă duc. Să-i privesc în ochi, să le arăt că nu m-au distrus, că am rămas în picioare. Dar, în același timp, mă temeam că nu voi putea să-mi stăpânesc lacrimile, că mă voi prăbuși în fața tuturor. Prietenele mele mi-au spus să-i ignor, să-mi văd de viață. Dar cum să faci asta când trădarea vine din partea celor mai apropiați oameni?

Într-o seară, am primit un mesaj de la Ana. „Sper că nu te-ai supărat că te-am invitat. Mi-aș dori să fii acolo. Îmi pare rău pentru tot.” Am citit mesajul de zeci de ori, încercând să găsesc sinceritate sau remușcare în cuvintele ei. Dar tot ce am simțit a fost furie. Cum să-mi spună că îi pare rău, după ce mi-a furat soțul și mi-a distrus prietenia? Am vrut să-i răspund, să-i spun tot ce simt, dar nu am avut puterea. Am șters mesajul și am încercat să uit.

Ziua nunții s-a apropiat și, cu fiecare zi, simțeam că rana se deschide din nou. Am visat că mă duc la nuntă, că toată lumea mă privește, că Paul mă întreabă dacă sunt fericită, iar Ana plânge și își cere iertare. M-am trezit plângând, cu perna udă de lacrimi. În dimineața nunții, am luat invitația și am pus-o pe masă. Am privit-o minute în șir. Am decis să nu mă duc. Nu pentru că mi-ar fi fost teamă, ci pentru că nu voiam să le dau puterea să mă rănească din nou. Am ieșit la plimbare prin parc, am respirat adânc și am încercat să-mi amintesc cine eram înainte de toată această poveste. O femeie puternică, veselă, cu vise și speranțe.

Seara, am primit un alt mesaj de la Ana: „Mi-aș fi dorit să fii aici. Îmi pare rău că am greșit față de tine. Sper să mă poți ierta într-o zi.” Am simțit o ușurare ciudată. Poate că nu voi putea ierta niciodată, dar măcar pot merge mai departe. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată, dar învățăm să trăim cu ele.

Mă întreb, oare cât de mult ne pot schimba trădările celor dragi? Oare putem vreodată să iertăm cu adevărat? Sau doar învățăm să trăim cu durerea, sperând că, într-o zi, nu va mai durea atât de tare?