„Am rugat-o pe soacră-mea să stea cu copiii, dar răspunsul ei m-a zdrobit” – Povestea unei familii între așteptări și dezamăgiri

— Nu pot, Irina. Am altceva de făcut.

Cuvintele soacrei mele, Mariana, au căzut ca o ghilotină peste speranțele mele fragile. Era miercuri seară, ora opt, iar eu stăteam în bucătărie cu telefonul la ureche, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad era la serviciu, copiii — Andreea și Radu — se jucau în sufragerie, iar eu simțeam că mă sufoc sub greutatea tuturor responsabilităților. Aveam nevoie de cineva care să stea cu ei a doua zi, pentru că trebuia să ajung la un interviu de angajare. Era prima mea șansă reală după doi ani de stat acasă.

— Mariana, te rog… E foarte important pentru mine. Nu am pe nimeni altcineva.

— Irina, nu pot. Merg la coafor și apoi la prietena mea, Lenuța. Am promis de mult timp. Nu pot anula acum pentru tine.

Am rămas cu telefonul în mână, privind în gol. M-am simțit mică, invizibilă. Am închis ochii și am încercat să-mi adun gândurile. Cum era posibil ca o femeie care își iubește nepoții să nu poată renunța la o programare la coafor pentru a mă ajuta? M-am simțit trădată, nu doar ca noră, ci ca mamă care cerea ajutor pentru copiii ei.

Când Vlad a intrat pe ușă, am izbucnit:

— Soacra ta nu vrea să stea cu copiii! Preferă să meargă la coafor!

Vlad a oftat adânc și s-a așezat pe scaunul din bucătărie.

— Irina, știi cum e mama… Nu-i place să-și schimbe planurile. Poate găsim pe altcineva.

— Pe cine? Nu avem pe nimeni aici! Părinții mei sunt la țară, prietenii noștri au și ei copii mici… De ce trebuie să fie totul atât de greu?

Vlad a tăcut. Îl vedeam cum evită să mă privească în ochi. Știam că nu vrea să se certe cu mine din cauza mamei lui, dar nici nu voia să-i spună ceva Marianei. Întotdeauna a fost prins între noi două, dar de data asta simțeam că nu mai pot duce singură totul.

Noaptea aceea am dormit puțin. M-am tot gândit la toate momentele când am încercat să fiu o noră bună: am mers la toate mesele de duminică, am dus copiii la ea ori de câte ori a cerut, am ascultat poveștile ei interminabile despre vecini și rude. Și acum, când aveam nevoie de ea… nimic.

Dimineața m-am trezit devreme și am început să sun disperați: vecina de la trei nu putea, verișoara mea era plecată din oraș. Copiii mă priveau nedumeriți.

— Mami, vine bunica azi? a întrebat Andreea cu ochii mari.

— Nu, iubita mea… Bunica are treabă azi.

Radu s-a bosumflat imediat:

— Mereu are treabă!

Am simțit un nod în gât. Copiii mei simțeau și ei distanța asta rece dintre noi și bunica lor. M-am întrebat dacă nu cumva eu eram de vină, dacă poate am greșit cu ceva.

La prânz, Vlad m-a sunat:

— Irina, mama zice că poate veni după ora patru, dacă te ajută cu ceva.

— Interviul e la unu! Ce rost mai are?

Am închis telefonul fără să mai spun altceva. M-am simțit atât de singură încât mi-au dat lacrimile chiar acolo, în fața copiilor. Ei s-au apropiat de mine și m-au îmbrățișat fără să spună nimic. În clipa aia am realizat cât de mult contează sprijinul familiei și cât de dureros e când lipsește.

Seara am mers la soacră-mea acasă să iau niște haine rămase acolo după ultima vizită. Mariana m-a întâmpinat cu un zâmbet larg:

— Ce faci, Irina? Ai rezolvat cu copiii?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Nu am rezolvat nimic! Am pierdut interviul pentru că nu a avut cine să stea cu ei!

Mariana a ridicat din umeri:

— Irina, fiecare are viața lui… Eu nu pot mereu să fiu la dispoziția voastră. Și eu am nevoie de timp pentru mine.

M-am uitat la ea și mi-am dat seama că nu vom fi niciodată apropiate cu adevărat. Pentru ea, familia era ceva ce se bifa pe listă — duminica la masă, cadouri de Crăciun și cam atât. Pentru mine era totul.

Când am ajuns acasă, Vlad m-a găsit plângând în baie.

— Irina… Hai să vorbim.

— Despre ce? Despre cum mama ta nu ne ajută niciodată? Despre cum mă simt singură chiar dacă suntem trei în casă?

Vlad s-a apropiat și m-a luat în brațe.

— O să găsim o soluție. Poate angajăm pe cineva…

— Nu vreau o străină lângă copiii mei! Vreau familie! Vreau să simt că nu sunt singură!

Am plâns mult în seara aia. Vlad nu știa ce să spună. Nici eu nu mai știam ce să cred despre familia noastră extinsă. M-am întrebat dacă nu cumva așa sunt toate familiile — fiecare pentru el, fiecare cu grijile lui — sau doar noi suntem atât de dezbinați.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la viitorul nostru. Dacă nu pot conta pe soacra mea nici măcar în momentele critice, ce fel de model le ofer copiilor mei? Cum îi învăț despre solidaritate și sprijin dacă nici măcar noi nu le avem?

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că multe femei din România trec prin același lucru: cer ajutorul familiei și primesc doar indiferență sau scuze goale. Poate că ar trebui să vorbim mai des despre asta — despre cât de greu e să fii mamă fără sprijin real.

M-am întrebat adesea: oare ce înseamnă cu adevărat „familie” în ziua de azi? Suntem doar rude prin sânge sau ar trebui să fim acolo unii pentru alții atunci când contează cel mai mult?

Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de dezamăgire? Cum ați reacționat?