Am văzut cum logodnicul meu își îmbrățișa fosta soție – Am anulat nunta, nu vreau o fericire cu jumătăți de măsură

— Nu pot să cred că iar ai uitat să iei lapte! am strigat, trântind sacoșa pe masa din bucătărie. Radu a ridicat din umeri, cu zâmbetul lui blând, acela care mă făcea să uit de toate supărările. Dar în seara aceea nu mai funcționa. Eram obosită, nervoasă și, mai ales, neliniștită. În două săptămâni trebuia să ne căsătorim și simțeam că ceva nu e în regulă.

— O să cobor acum să iau, promite el, dar eu deja nu-l mai ascultam. Gândurile îmi zburau la mesajul pe care îl văzusem pe telefonul lui cu o zi înainte: „Ne vedem mâine la 6, copiii abia așteaptă.” Era de la Irina, fosta lui soție. Nu era prima dată când vorbeau, dar tonul mesajului mă făcuse să tresar.

Am încercat să-mi alung suspiciunile. Radu are doi copii mici, normal că trebuie să țină legătura cu Irina. Dar ceva în felul în care ascundea telefonul, în privirile lui furișe, mă făcea să simt că nu-mi spune totul.

A doua zi, după serviciu, am decis să merg pe jos spre casă. Pe drum, am trecut pe lângă parcul mare din cartier. Și acolo, pe banca de lângă fântână, l-am văzut pe Radu. Îi ținea pe copii în brațe, râdea cu ei, iar Irina stătea lângă el. La un moment dat, ea i-a pus mâna pe umăr și s-a aplecat spre el. Radu nu s-a ferit. Din contră, i-a zâmbit cald și i-a șoptit ceva la ureche.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am stat ascunsă după un copac și i-am privit minute bune. Erau ca o familie fericită. Copiii alergau între ei, Irina îl privea pe Radu cu ochi umezi, iar el părea că îi răspunde la fel. M-am simțit ca o intrusă în propria viață.

Când am ajuns acasă, Radu era deja acolo. M-a întâmpinat cu un buchet de flori și un zâmbet larg.

— Am luat și lapte! a spus vesel.

Nu am mai rezistat.

— Unde ai fost azi după-amiază? l-am întrebat direct.

A ezitat o clipă.

— La Irina, cu copiii. Am stat puțin în parc.

— Doar atât?

S-a uitat la mine lung, apoi a oftat.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să știu dacă încă o iubești pe Irina. Vreau să știu dacă eu sunt doar o umplutură în viața ta.

Radu a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu e așa simplu… Irina va face mereu parte din viața mea. Avem doi copii împreună. Dar te iubesc pe tine, Ana.

Am izbucnit în plâns.

— Nu pot trăi cu jumătăți de măsură! Nu pot fi mereu pe locul doi!

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la tot ce trăisem cu Radu: serile liniștite împreună, planurile pentru nuntă, speranța că voi avea și eu o familie adevărată după atâția ani de singurătate. Dar imaginea lor din parc nu-mi dădea pace.

A doua zi dimineață am luat o decizie. Am împachetat rochia de mireasă și am pus-o înapoi în cutie. L-am sunat pe Radu și i-am spus că vreau să vorbim.

— Ana, te rog… Nu face asta! a încercat el să mă oprească.

— Nu pot merge mai departe așa. Nu pot fi fericită lângă un bărbat care încă trăiește cu sufletul într-o altă familie.

A venit la mine acasă, disperat.

— Ana, copiii mei sunt totul pentru mine! Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc!

— Știu că îi iubești. Știu că ești un tată bun. Dar eu vreau un bărbat care să fie doar al meu. Care să nu se piardă printre două vieți, două femei, două lumi.

A plecat fără să spună nimic. Am rămas singură în apartamentul nostru gol, cu invitațiile de nuntă încă pe masă și florile ofilite în vază.

Mama m-a sunat seara:

— Ana, ce-ai făcut? Toată lumea vorbește…

— Am făcut ce trebuia, mamă. Nu vreau o fericire cu jumătăți de măsură.

— O să regreți! Bărbați ca Radu nu găsești la tot pasul!

— Poate că nu… Dar nici liniștea mea nu o găsesc oriunde.

Au trecut zilele greu. Prietenele mă sunau să mă întrebe dacă sunt sigură de decizie. Unii mă judecau: „Ești egoistă! Copiii au nevoie de tată!” Alții mă compătimeau: „Ai făcut bine! Meriți mai mult!”

Dar nimeni nu știa ce simt cu adevărat când sting lumina și rămân singură cu gândurile mele.

M-am întrebat de zeci de ori dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am pierdut ultima șansă la fericire doar pentru că am vrut prea mult. Dar apoi îmi amintesc privirea lui Radu când era cu Irina și copiii – acea lumină pe care eu n-am văzut-o niciodată când era doar cu mine.

Poate că unele iubiri nu sunt menite să fie întregi. Poate că uneori trebuie să alegem singurătatea în locul unei vieți trăite pe jumătate.

Mă uit la rochia albă din dulap și mă întreb: oare am avut curaj sau doar m-am speriat? Ce ați fi făcut voi în locul meu?