„Am vrut doar să o protejez. Ea m-a respins. Acum se întoarce – cu durere în ochi”
— Nu-mi mai spune ce să fac, mamă! Nu sunt un copil!
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui și mirosul de pâine proaspătă. Era iarnă, iar geamurile aburite ascundeau lumea de afară, dar înăuntru, între noi, era furtună.
— Irina, e frig, pune-ți măcar fularul, te rog, nu vreau să răcești, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc tremurul din voce.
— Nu-mi pasă! Nu mai vreau să aud! Nu vezi că mă sufoci?
A trântit ușa și a ieșit, lăsându-mă cu lingura în mână și cu inima strânsă.
Așa era Irina de mică. Încăpățânată, cu ochii mari și negri, mereu gata să se certe, să-și apere dreptul la libertate. Când era copil, îi legam șireturile și îi puneam căciula pe cap, iar ea mi-o smulgea, spunând că nu e bebeluș. Când a crescut, a început să mă respingă tot mai tare.
— Nu trebuie să mă protejezi, mami. Mă descurc singură, spunea, cu un amestec de mândrie și reproș.
Dar cum să nu o protejez? Cum să nu-mi fie teamă pentru ea, când lumea e plină de pericole, când știam cât de naivă poate fi, cât de repede se poate răni?
Tatăl ei, Sorin, încerca să mă liniștească.
— Las-o, Maria, trebuie să învețe pe pielea ei. Nu poți să-i pui aripi și să o ții legată de tine.
Dar eu nu puteam. Nu după ce am crescut fără mamă, nu după ce am simțit mereu lipsa unei îmbrățișări, a unei vorbe bune. Am vrut să-i dau Irinei tot ce nu am avut eu. Poate am dat prea mult.
Anii au trecut, iar Irina s-a îndepărtat tot mai mult. A intrat la facultate în București și a plecat fără să se uite înapoi. Primele luni mă suna din când în când, dar apoi telefoanele s-au rărit.
— Mami, sunt ocupată, am examene, nu pot vorbi acum.
— Ai mâncat? Ai dormit?
— Nu mai întreba, mă descurc!
Apoi, într-o zi, nu a mai răspuns deloc. Am plâns nopți la rând, cu telefonul în mână, uitându-mă la poza ei de la banchet, cu zâmbetul acela larg, pe care nu-l mai văzusem de mult.
Sorin încerca să mă facă să înțeleg.
— Maria, nu poți trăi viața în locul ei. Las-o să greșească, să se ridice singură.
Dar eu nu puteam. Îmi era teamă că, dacă nu sunt acolo, o să se piardă.
Au trecut doi ani fără să o văd. Doar de Crăciun trimitea un mesaj sec: „Sărbători fericite”. Atât.
Într-o seară de martie, când vântul bătea crunt și ploaia lovea geamurile, am auzit soneria. Am deschis ușa și am văzut-o pe Irina. Era slabă, cu ochii umflați de plâns, hainele ude și părul lipit de frunte.
— Pot să intru? a întrebat încet, cu vocea răgușită.
Am simțit cum mi se taie picioarele. Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.
— Nu vreau să mă întrebi nimic, bine? Vreau doar să stau aici, câteva zile.
Am dat din cap și am făcut un ceai. Am pus o pătură pe canapea și am lăsat-o să doarmă. Noaptea am stat la ușa camerei, ascultându-i respirația grea, ca atunci când era mică și făcea febră.
A doua zi, am găsit-o în bucătărie, cu ochii roșii, privind pe geam.
— Irina, vrei să vorbim?
— Nu.
— Vrei să mănânci ceva?
— Nu mi-e foame.
Am stat la masă, în tăcere, ascultând doar ticăitul ceasului.
După două zile, a venit la mine în cameră.
— Mami, am greșit. Am crezut că pot totul singură. Am crezut că lumea e a mea. Dar nu e.
A început să plângă, iar eu am luat-o în brațe, simțind cum se rupe ceva în mine.
— Ce s-a întâmplat, puiule?
— M-am îndrăgostit de cine nu trebuia. M-a mințit, m-a rănit. Am rămas fără bani, fără prieteni, fără nimic. Nu mai am unde să mă duc.
— Ai unde, Irina. Mereu vei avea unde.
A plâns mult, iar eu am plâns cu ea. Am vrut să-i spun „Ți-am zis eu”, dar nu am făcut-o. Am înțeles, în sfârșit, că nu pot să o protejez de tot.
Au trecut săptămâni. Irina a început să-și revină. A găsit un job, a început să zâmbească din nou. Dar între noi a rămas o rană.
— De ce nu m-ai lăsat să cad, mami? Poate dacă nu mă protejai atât, aș fi învățat să mă ridic mai repede.
— Pentru că te iubesc, Irina. Pentru că nu știu altfel.
— Dar eu am nevoie să greșesc, să mă doară, să învăț.
Am tăcut. Am înțeles, dar nu știam cum să fiu altfel.
Acum, când o văd cum își face bagajul să plece din nou, mă doare sufletul. Dar nu mai spun nimic. Doar o îmbrățișez și îi spun că o iubesc.
Oare am greșit încercând să o protejez? Sau așa e orice mamă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?