Am vrut să divorțez de Vlad după ce m-a înșelat, dar părinții mei m-au oprit

— Cum ai putut să-mi faci asta? am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad stătea în pragul ușii, cu ochii în pământ. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea din apartamentul nostru mic din cartierul Titan era spartă doar de respirația mea sacadată. Pe masă, telefonul vibra încă — mesajul acela nenorocit de la Irina, colega lui de la birou, era încă pe ecran: „Mi-e dor de tine. Să nu uiți de promisiunea ta.”

Nu știu cât timp am stat așa, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, simțind cum tot ce am construit împreună se prăbușește. Vlad încerca să spună ceva, dar nu-l mai auzeam. În mintea mea răsuna doar un singur gând: „Am 28 de ani și viața mea s-a terminat aici?”

Ne-am cunoscut la 19 ani, la facultate. Eu eram timidă, mereu cu nasul în cărți, iar el era sufletul petrecerii. Toate fetele îl doreau pe Vlad — înalt, cu ochi verzi și un zâmbet care te făcea să uiți de tine. Nu știu cum s-a întâmplat să mă aleagă pe mine. Poate pentru că eram singura care nu-l băga în seamă. Sau poate pentru că i-am spus în față că nu cred în povești cu final fericit.

Anii au trecut repede. După licență, ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică, iar după doi ani ne-am căsătorit. Nunta a fost simplă — doar rudele apropiate și câțiva prieteni. Mama plângea de fericire, tata era mândru că „fata lui s-a așezat la casa ei”.

Dar după nuntă, ceva s-a schimbat. Vlad venea tot mai târziu acasă, mereu obosit, mereu cu gândul în altă parte. Eu încercam să nu-l sufoc cu întrebări. „Așa sunt bărbații”, îmi spunea mama la telefon. „Lasă-l să-și vadă de ale lui, tu ai grijă de casă.”

Într-o zi, am găsit un ruj străin pe gulerul cămășii lui. Am vrut să cred că e o greșeală. Dar apoi au apărut mesajele, privirile furișe când îi sunau notificările și mirosul străin de parfum pe pielea lui.

În seara aceea de noiembrie, când am aflat adevărul, am vrut să plec. Am aruncat hainele într-o valiză și am sunat-o pe mama:

— Nu mai pot, vreau să divorțez! i-am spus printre suspine.

A urmat o tăcere grea.

— Nu faci așa ceva! Ce o să spunem rudelor? Ce o să zică vecinii? O să râdă toată lumea de noi! Tu nu te gândești la familie?

Tata a venit a doua zi la noi acasă. S-a așezat la masă și a vorbit rar, apăsat:

— O familie nu se destramă pentru o greșeală. Bărbații mai calcă strâmb. Dar tu trebuie să fii puternică. Să nu-ți bați joc de tot ce ai construit.

M-am simțit ca o fetiță certată pentru o notă proastă la școală. Nimeni nu mă întreba ce simt eu. Nimeni nu voia să știe cât mă doare.

Vlad a încercat să-și ceară iertare:

— A fost o prostie… Nu înseamnă nimic pentru mine. Te iubesc pe tine… Hai să încercăm din nou.

L-am privit lung. Îl vedeam altfel acum — un străin care-mi invadase viața și-mi furase liniștea.

Zilele au trecut greu. Mergeam la serviciu ca un robot, evitam privirile colegilor și mă prefăceam că totul e bine. Seara, acasă, tăcerea dintre noi era apăsătoare. Mama mă suna zilnic:

— Ai vorbit cu Vlad? V-ați împăcat?

— Nu știu dacă pot… îi răspundeam încet.

— Trebuie! O femeie trebuie să știe să ierte.

Prietenii mei nu știau nimic. Mi-era rușine să le spun că soțul meu m-a înșelat și că părinții mei mă obligau să rămân cu el. Într-o seară, am ieșit cu Ana la cafea. Ea m-a privit direct în ochi:

— Tu ce vrei? Nu ce vor ai tăi sau Vlad… Tu ce vrei?

Am izbucnit în plâns.

— Nici nu mai știu cine sunt…

Într-o duminică dimineață, mama a venit la noi cu plăcinte calde și a început să facă ordine prin bucătărie.

— Să nu te prind că pleci! Femeile din familia noastră nu divorțează! Știi cât am îndurat eu cu taică-tu? Dar uite-ne aici…

M-am uitat la ea și am văzut pentru prima dată tristețea din ochii ei. Poate că nici ea nu fusese fericită vreodată…

Au trecut luni de zile până când am avut curajul să-i spun lui Vlad:

— Nu pot să te iert. Nu pot trăi cu cineva care m-a trădat și apoi a încercat să mă convingă că e vina mea.

A plecat fără să spună nimic. Peste câteva zile am primit actele de divorț.

Părinții mei n-au vorbit cu mine o vreme. Tata nici acum nu mă privește în ochi când merg acasă.

Dar eu simt că abia acum respir cu adevărat.

Oare câte femei ca mine trăiesc în tăcere doar pentru că le e teamă de gura lumii? Câte dintre noi aleg rușinea în locul libertății? Voi ce ați fi făcut în locul meu?