Amanta a intrat peste mine în salonul de spital — Nu știa cine este tatăl meu. Lupta mea pentru adevăr și familie

— Tu ești Ana? Tu ești nevasta lui Vlad? — vocea ei răsună ca un tunet în salonul alb, făcându-mă să tresar și să-mi strâng instinctiv mâinile pe burtă, acolo unde copilul meu nenăscut încă mai dădea semne de viață. Ochii ei, verzi și aprinși, mă fixau cu ură, iar părul blond, ciufulit, îi atârna peste obraji. Nu știam cine e, dar simțeam că nu venise cu intenții bune.

— Da, eu sunt Ana. Cine ești tu? — am reușit să articulez, deși vocea îmi tremura. În mintea mea, totul se derula cu încetinitorul: mirosul de dezinfectant, lumina rece de neon, bătăile inimii mele care se suprapuneau peste cele ale copilului.

— Eu sunt cea pe care Vlad o iubește cu adevărat! — a urlat ea, apropiindu-se de patul meu. — Tu nu ești decât o piedică! El mi-a spus că vrea să divorțeze, că nu te mai suportă!

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Vlad? Soțul meu, omul cu care împărțisem zece ani de viață, cu care construiam o familie? Nu, nu se poate. Am încercat să mă ridic, dar durerea din abdomen m-a țintuit la loc. Am tras aer în piept, încercând să-mi păstrez calmul.

— Te rog, ieși afară. Nu ești în toate mințile. Vlad nu ar face niciodată așa ceva — am spus, dar vocea mea suna fals, ca și cum încercam să mă conving pe mine însămi.

Femeia a izbucnit în râs, un râs amar, plin de dispreț.

— Nu știi nimic despre el! Nu știi ce face când nu e cu tine! — a scos din geantă un telefon și mi-a arătat o serie de mesaje. Erau conversații între ea și Vlad, cuvinte dulci, promisiuni, chiar și o poză cu el, zâmbind larg, pe care o recunoșteam dintr-o excursie în care îmi spusese că merge cu serviciul.

Mi s-a făcut rău. Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine, cum tot ce credeam că știu despre viața mea se destramă. Am început să plâng, fără să-mi pot controla lacrimile. Femeia a făcut un pas înapoi, parcă surprinsă de reacția mea.

— Nu vreau să-ți fac rău, dar trebuie să știi adevărul. Vlad nu te mai iubește. El vrea să fie cu mine. — vocea ei s-a înmuiat, dar nu m-a atins cu nimic. Tot ce simțeam era un gol imens, o trădare care mă ardea pe dinăuntru.

În acel moment, ușa salonului s-a deschis din nou. Era tata. Ion, bărbatul pe care toți din oraș îl respectau și îl temeau deopotrivă. Omul care, deși nu-și arăta niciodată sentimentele, era stâlpul familiei noastre. Când a văzut scena, s-a încruntat și a pășit hotărât spre femeie.

— Cine ești și ce cauți aici? — vocea lui era rece, tăioasă. Femeia a făcut un pas înapoi, intimidată de prezența lui.

— Eu… eu doar am vrut să-i spun adevărul. Vlad… — a bâiguit ea, dar tata a ridicat mâna, oprind-o.

— Ieși afară, acum. Dacă nu vrei să ai probleme, dispari din viața fiicei mele. — Tonul lui nu lăsa loc de discuții. Femeia a ieșit, trântind ușa după ea, iar eu am izbucnit în plâns, simțind că nu mai pot respira.

Tata s-a așezat lângă mine, mi-a luat mâna și a strâns-o ușor.

— Ana, nu te mai gândi la ea. O să rezolv eu totul. Tu trebuie să te gândești la copil. — Dar eu nu puteam să mă opresc. Gândurile îmi zburau la Vlad, la toate momentele noastre, la promisiunile lui, la serile în care îmi spunea că mă iubește.

— Tata, dacă e adevărat? Dacă Vlad chiar mă minte? — am șoptit, cu vocea frântă.

— O să aflăm. Dar tu nu ești singură. — Mi-a șters lacrimile și a rămas lângă mine toată noaptea, ca un paznic tăcut.

A doua zi, Vlad a venit la spital. Avea ochii roșii, cearcăne adânci și părea mai bătrân cu zece ani. S-a așezat pe marginea patului, evitând să mă privească în ochi.

— Ana, trebuie să vorbim. — Vocea lui era stinsă, ca și cum nu mai avea putere să mintă.

— Cine e femeia care a venit aseară? — l-am întrebat direct, fără să-i dau timp să se eschiveze.

A oftat adânc, și-a trecut mâna prin păr și a început să vorbească, încet, cu pauze lungi.

— E Irina. Am cunoscut-o la serviciu. La început, nu a fost nimic serios, dar… am greșit. Am fost slab. Nu am vrut să te rănesc, dar nu am știut cum să mă opresc. — Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar nu simțeam milă. Simțeam doar furie și dezgust.

— Și copilul? Familia noastră? Ce facem acum, Vlad? — am întrebat, simțind cum vocea mi se rupe.

— Vreau să fiu tată pentru copilul nostru. Vreau să încerc să repar ce am stricat. — Dar nu mai credeam în promisiunile lui. Ceva se rupsese definitiv între noi.

Tata a intrat în salon, privind tăios spre Vlad.

— Dacă o mai faci pe fiica mea să sufere, nu știu ce sunt în stare să fac. — Vlad a dat din cap, umilit, și a ieșit fără să mai spună nimic.

Au urmat săptămâni grele. Am născut o fetiță, Maria, care mi-a dat puterea să merg mai departe. Vlad a încercat să se apropie, dar nu am mai putut să-l primesc înapoi. Tata a fost mereu lângă mine, ajutându-mă cu tot ce aveam nevoie, dar și el era rănit de ce se întâmplase.

Într-o seară, stăteam cu Maria în brațe și mă uitam la ea, gândindu-mă la tot ce am pierdut și la tot ce am câștigat. Oare e mai bine să ierți sau să mergi mai departe? Poate o familie să supraviețuiască trădării? Voi ce ați face în locul meu?