Apartamentul care mi-a sfâșiat familia: Povestea Mariei

— Maria, deschide ușa! Știu că ești acasă!
Vocea stridentă a soacrei mele, doamna Elena, răsuna pe holul blocului vechi din cartierul Titan. Era ora opt dimineața într-o zi de marți, iar eu abia apucasem să-mi beau cafeaua. Tremuram. Știam ce urmează: discuția despre apartament. Din nou.

Am deschis ușa încet, cu inima bătându-mi nebunește. Elena a intrat fără să mă privească, cu pași hotărâți, ca și cum ar fi fost stăpâna casei. S-a uitat rapid prin sufragerie, apoi s-a așezat pe canapea, lăsându-și geanta grea pe masa de cafea.

— Maria, trebuie să vorbim serios. Nu mai merge așa. Ești nevasta lui Radu, dar te comporți ca și cum ai fi singură pe lume. Apartamentul ăsta nu e doar al tău!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Apartamentul era moștenirea mea de la părinți, singurul lucru care îmi rămăsese după ce i-am pierdut pe amândoi într-un accident rutier. Radu, soțul meu, știa cât de mult înseamnă pentru mine locul acesta. Dar de fiecare dată când mama lui venea cu pretenții, el tăcea sau schimba subiectul.

— Elena, am mai discutat despre asta. Apartamentul e pe numele meu. Nu pot să-l împart cu nimeni.

— Nu poți sau nu vrei? Radu e băiatul meu! Și el are dreptul la jumătate! Și dacă tot suntem aici… poate ar trebui să ne gândim să-l vindem și să luăm ceva mai mare, să ne mutăm toți împreună. Eu nu mai pot sta singură la două camere!

Am simțit cum îmi pierd răbdarea. De câteva luni, Elena venea aproape zilnic cu același discurs. Îmi invada spațiul, îmi critica modul în care găteam sau aranjam lucrurile prin casă. Radu era prins la mijloc între mine și ea, dar niciodată nu avea curajul să-i spună să se oprească.

În acea seară, când Radu a venit acasă, l-am privit în ochi și i-am spus:

— Trebuie să alegi: ori suntem noi o familie și avem liniște aici, ori o lași pe mama ta să ne conducă viața.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Maria… e mama mea. Nu pot s-o dau afară. Dar nici nu vreau să te pierd.

— Atunci fă ceva! Spune-i să ne lase în pace!

A doua zi dimineață, Elena era din nou la ușă. De data asta nu am mai deschis. Am stat cu spatele lipit de ușă și am plâns în hohote. M-am simțit prizonieră în propria casă.

Zilele au trecut greu. Radu devenea tot mai distant. Seara stătea la televizor cu ochii pierduți, iar eu mă simțeam tot mai singură. Încercam să gătesc felurile lui preferate, să-l fac să râd, dar nimic nu mai funcționa.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit-o pe Elena în bucătăria mea, cotrobăind prin dulapuri.

— Ce cauți aici? am întrebat cu voce tremurată.

— Am venit să iau niște vase pentru mine acasă. Oricum nu le folosești!

Atunci am izbucnit:

— Ieși din casa mea! Nu mai suport! Dacă Radu nu are curajul să-ți spună, o fac eu!

Elena a plecat trântind ușa și amenințând că va vorbi cu un avocat. În acea noapte, Radu a dormit pe canapea.

Au urmat luni de tăcere și tensiuni. Am început să merg la terapie ca să pot face față presiunii. Prietenele mele mă sfătuiau să divorțez sau să vând apartamentul și să plec departe. Dar nu puteam renunța la singurul loc unde mă simțeam aproape de părinții mei.

Într-o zi, Radu a venit acasă cu o hârtie de la notar.

— Mama vrea să deschidem succesiunea pentru apartament…

Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum putea omul pe care îl iubeam să fie de partea ei?

Am luat o decizie grea: am plecat din apartament pentru câteva zile și m-am dus la sora mea, Ioana.

— Maria, nu poți trăi toată viața sub presiunea asta! Fii egoistă măcar o dată! E dreptul tău!

M-am întors acasă după trei zile și am găsit-o pe Elena mutându-și hainele în dulapul meu.

— Ce faci aici?!

— M-am mutat! Dacă tot nu vrei să ne ajuți cu apartamentul, măcar stau aici până te hotărăști!

A fost picătura care a umplut paharul. Am sunat un avocat și am început demersurile pentru divorț.

Radu a încercat să mă oprească:

— Maria, te rog… hai să găsim o soluție!

— Prea târziu! Ai ales deja pentru noi!

Divorțul a durat aproape un an. Am păstrat apartamentul, dar am pierdut familia pe care o credeam a mea. Elena a continuat să mă vorbească de rău prin tot cartierul. Radu s-a mutat cu ea într-un apartament mic la marginea orașului.

Astăzi stau singură în apartamentul meu și uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Poate că puteam lupta mai mult pentru căsnicia mea… sau poate că uneori trebuie să alegi între liniștea ta și o familie care nu te acceptă niciodată cu adevărat.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Ce ați fi făcut voi în locul meu?