Apartamentul fiului meu și războiul tăcut dintre generații

— Nu e corect! De ce să primească Vlad apartament de la voi, iar fata mea să nu primească nimic? vocea Cameliei răsuna strident în sufrageria mică, tapetată cu flori vechi. M-am oprit în prag, cu sacoșa de cumpărături în mână, simțind cum sângele îmi urcă în obraji. Vlad, fiul meu de șaptesprezece ani, stătea pe canapea, cu ochii în pământ. Radu, fostul meu soț, încerca să-și păstreze calmul.

— Camelia, nu e vorba despre asta. Vlad e fiul meu. E normal să-l ajut să aibă un început bun în viață. Și fata ta are tată, nu? a spus el, încercând să-și domolească vocea.

Camelia a oftat teatral și s-a întors spre mine:

— Și tu ce zici, Irina? Ți se pare normal ca eu să mă simt mereu pe locul doi?

M-am uitat la ea, încercând să-mi aleg cuvintele. Nu voiam scandal. Nu voiam ca Vlad să sufere mai mult decât deja o făcuse după divorțul nostru. Dar nici nu puteam să tac.

— Camelia, nu e vorba despre locuri aici. E vorba despre copii. Vlad are nevoie de stabilitate. A trecut prin destule…

Ea a ridicat din umeri și a ieșit din cameră trântind ușa. Radu a oftat și mi-a aruncat o privire obosită.

— Îmi pare rău, Irina. Nu știu ce să mai fac. Parcă orice gest fac pentru Vlad devine motiv de ceartă acasă…

Am lăsat sacoșa jos și m-am apropiat de Vlad. L-am luat de mână și i-am zâmbit forțat.

— O să fie bine, i-am șoptit. Dar nici eu nu credeam asta pe deplin.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când Vlad a venit acasă cu ochii roșii de plâns.

— Mamă, tata vrea să-mi cumpere un apartament! a spus el printre sughițuri.

M-am bucurat pentru el. Într-o lume în care tinerii stau cu părinții până la treizeci de ani sau mai mult, un apartament era o șansă rară la independență. Dar bucuria s-a transformat rapid în stres când Camelia a început să comenteze peste tot: la masă, la telefon, pe Facebook.

„De ce Vlad și nu fata mea?” „Ce fel de familie e asta?” „Irina sigur l-a convins pe Radu!”

Doamna Maria, fosta mea soacră, încerca să facă pace.

— Camelia e geloasă, dragă. Nu te supăra pe ea. Dar nici nu-i ușor să fii mamă vitregă…

Nu mă supăram pe Camelia. Mă supăram pe situație. Pe faptul că divorțul nostru l-a rupt pe Vlad între două lumi care nu se mai împacă niciodată.

Într-o seară, după ce Vlad s-a mutat în apartamentul lui micuț din cartierul Tineretului, am primit un telefon de la el.

— Mamă… Camelia a venit azi la mine și mi-a zis că nu merit apartamentul ăsta. Că dacă nu era ea cu tata, nu-l convingea să-l cumpere…

Mi s-a rupt sufletul. Am urcat în mașină și am condus nebunește până la el. L-am găsit stând pe podea, între cutii nedesfăcute.

— Vlad…

A ridicat ochii spre mine și am văzut cât de obosit era.

— De ce trebuie să fie totul atât de greu? De ce nu pot avea și eu o familie normală?

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi. Pentru toate duminicile petrecute pe drumuri între două case. Pentru toate vacanțele împărțite la milimetru între părinți care nu se mai suportau. Pentru fiecare dată când trebuia să-și ascundă bucuria sau tristețea ca să nu rănească pe cineva.

A doua zi am mers la Radu acasă. Camelia m-a întâmpinat cu un zâmbet fals.

— Ai venit să-l aperi pe Vlad? Să-i spui că e special?

Am inspirat adânc.

— Am venit să-ți spun că tot ce faci îl rănește pe copilul ăsta. Și că dacă ai avea puțină inimă…

Nu m-a lăsat să termin.

— Nu-mi da tu mie lecții! Dacă nu erai tu, poate Radu n-ar fi divorțat!

Radu a apărut în spatele ei și i-a pus mâna pe umăr.

— Ajunge! Camelia, te rog…

Ea a izbucnit în plâns și s-a trântit pe canapea.

Am plecat fără să mai spun nimic. În drum spre casă m-am gândit la toți copiii prinși la mijloc între adulți care nu știu decât să se certe pentru orgolii mărunte.

Vlad s-a adaptat greu la noua lui viață. În fiecare weekend venea la mine sau la Radu, dar mereu părea că lipsește ceva din el. Prietenii lui îl invidiau pentru apartament, dar nimeni nu știa cât îl costase cu adevărat: liniștea lui sufletească.

Într-o zi, doamna Maria m-a sunat.

— Irina, trebuie să vorbim. Camelia vrea să vândă apartamentul lui Vlad ca să ia unul mai mare pentru toți copiii…

Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.

— Nu pot permite asta! Am urlat fără să-mi dau seama.

Am adunat toate actele și am mers la notar cu Radu. Am reușit să blocăm vânzarea, dar războiul din familie s-a adâncit și mai tare. Camelia nu-mi mai vorbește nici mie, nici lui Vlad. Radu e prins la mijloc și începe să se îndepărteze de toți.

Într-o seară târzie, stând singură în bucătărie cu o cană de ceai rece în față, m-am întrebat: oare cât mai poate duce un copil între două lumi care se urăsc? Oare noi, adulții, vom învăța vreodată că dragostea pentru copii ar trebui să fie mai presus decât orgoliile noastre?

Poate că povestea mea seamănă cu a multora dintre voi. Poate că și voi v-ați întrebat: cine are dreptate când toți par să greșească? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?