Automatizare peste afecțiune: Povestea mea despre singurătate și regăsire

— Nu mai suport să aud aspiratorul ăsta robot! urlă mama din camera cealaltă, în timp ce eu, cu ochii în laptop, încercam să ignor totul. Era o seară de iarnă, iar afară ningea liniștit, dar în sufletul meu era furtună. Mă numesc Radu și, la 38 de ani, am ajuns să cred că pot trăi fără oameni, doar cu aparate.

Totul a început după divorțul de Irina. Ne-am certat ani la rând, mereu pe aceleași subiecte: cine spală vasele, cine duce gunoiul, cine face cumpărăturile. Când am rămas singur, am simțit o eliberare ciudată. Mi-am promis că nu voi mai depinde niciodată de nimeni. Am investit în tot ce era mai nou: frigider inteligent, aspirator robot, mașină de spălat vase, chiar și o boxă care să-mi răspundă la întrebări și să-mi pună muzică. Prietenii râdeau de mine: „Radu, ai transformat apartamentul într-un showroom de electrocasnice!” Dar eu mă simțeam stăpân pe situație.

Primele luni au fost un vis. Nu mai trebuia să mă cert cu nimeni, nu mai auzeam reproșuri. Dimineața, cafeaua era gata, frigiderul îmi trimitea notificări pe telefon când rămâneam fără lapte, iar seara, robotul aspira tot praful. Îmi spuneam că, în sfârșit, am găsit formula fericirii. Dar, încet-încet, liniștea a devenit apăsătoare.

Într-o seară, am încercat să vorbesc cu boxa inteligentă. „Alexa, ce mai faci?” Am primit un răspuns sec: „Sunt bine, mulțumesc că ai întrebat.” Am râs amar. M-am uitat în jur: totul era curat, ordonat, dar pustiu. Niciun râs, nicio ceartă, niciun miros de ciorbă proaspătă. Doar zumzetul constant al aparatelor.

Mama mă vizita din când în când, dar nu stătea mult. „Nu-mi place la tine, parcă ești într-un spital. Totul e rece, fără suflet.” Mă enerva, dar avea dreptate. Într-o zi, a venit cu o plăcintă cu mere. „Hai, Radu, lasă laptopul și stai cu mine la masă!” Am oftat, dar m-am așezat. Am mâncat în tăcere, iar la final, mama a spus: „Tu nu vezi că te-ai izolat? Aparatele astea nu te iubesc, nu te ceartă, nu-ți spun o vorbă bună. Ești singur, băiete.” Am ridicat din umeri, dar cuvintele ei mi-au rămas în minte.

Într-o duminică, am primit un mesaj de la Vlad, prietenul meu din liceu: „Hai la o bere, să-ți povestesc ceva.” Am ezitat, dar am acceptat. La terasă, Vlad era cu soția și cei doi copii. Am râs, am glumit, am simțit din nou că trăiesc. Când am ajuns acasă, am privit apartamentul meu steril și am simțit un gol imens. Am încercat să-mi ocup timpul cu treburi, dar totul era deja făcut de roboți. Nu mai aveam nimic de făcut, nimic de împărțit cu cineva.

Într-o seară, am găsit într-un sertar o fotografie cu Irina, de la prima noastră vacanță la mare. Zâmbeam amândoi, cu picioarele în nisip, plini de viață. Am început să plâng. Mi-am dat seama că, în goana după eficiență, am pierdut esențialul: apropierea, imperfecțiunea, momentele împărtășite.

Am sunat-o pe Irina. Vocea ei era distantă, dar caldă. „Ce mai faci, Radu?” „Nu prea bine”, am recunoscut. „Mi-e dor de tine. Mi-e dor de noi.” A tăcut o clipă. „Și mie mi-e dor de cine eram atunci. Dar nu putem da timpul înapoi.” Am simțit un nod în gât. „Știu. Dar aș vrea să încercăm să fim măcar prieteni. Să bem o cafea, să povestim.” A acceptat, iar întâlnirea noastră a fost stângace, dar sinceră. Am râs, am plâns, am vorbit despre tot ce am pierdut.

Încet-încet, am început să ies mai des, să mă văd cu oameni, să gătesc, să invit prieteni la mine. Am descoperit că, oricât de mult m-ar ajuta tehnologia, nu poate umple golul lăsat de lipsa unei îmbrățișări, a unei priviri, a unei discuții reale. Aparatele nu pot ierta, nu pot iubi, nu pot înțelege.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: de ce am crezut că pot trăi doar cu butoane și ecrane? De ce am fugit de oameni, când tocmai ei dau sens vieții? Poate că eficiența nu înseamnă fericire. Voi ce credeți? Poate tehnologia să înlocuiască vreodată căldura unei persoane dragi?