Banii mei, banii noștri – Povestea unei moșteniri care a sfâșiat o familie

— Irina, nu poți fi atât de egoistă! Ai uitat cine te-a primit în familia asta? Vocea soacrei mele, Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și privirile apăsătoare ale tuturor. Mă simțeam prinsă ca într-o capcană, cu spatele la perete, în timp ce soțul meu, Radu, se uita în gol, evitând să mă susțină sau să-i răspundă mamei lui.

Nu trecuse nici o lună de când vândusem apartamentul bunicii mele din Ploiești. Era tot ce-mi rămăsese de la ea, o femeie care mă crescuse cu dragoste și sacrificii, după ce părinții mei au plecat la muncă în Italia. Am plâns când am semnat actele la notar, dar știam că nu-mi permit să-l țin gol. Aveam nevoie de bani pentru avansul la un apartament mai mare, pentru mine, Radu și fetița noastră, Daria.

Dar vestea vânzării s-a răspândit repede. Mariana a aflat de la sora ei, care văzuse anunțul pe internet. În aceeași seară, am primit primul telefon:

— Irina, să nu uiți că familia e pe primul loc! Să nu faci vreo prostie cu banii ăia. Poate ai uitat cum te-am ajutat când ai venit aici cu două valize și-un copil mic!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu uitasem. Dar nici nu voiam să trăiesc mereu cu sentimentul că trebuie să plătesc pentru fiecare gest de bunătate.

A doua zi, la masa de duminică, discuția a degenerat. Mariana a început să vorbească despre „banii familiei”, despre cum „toți trebuie să beneficiem” și că „apartamentul acela nu era doar al tău, ci al tuturor celor care te-au ajutat”.

— Mama, nu e corect! Apartamentul era al Irinei, de la bunica ei! a încercat Radu să intervină, dar vocea lui era slabă.

— Radu, tu taci! Dacă nu era familia mea, nu aveați unde sta când v-ați mutat aici! Irina trebuie să fie recunoscătoare!

M-am ridicat brusc de la masă. Mâinile îmi tremurau. Daria s-a speriat și a început să plângă. Am fugit cu ea în cameră și am încercat să-mi ascund lacrimile.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Mariana mi-a trimis mesaje lungi cu liste de „nevoi urgente” ale familiei: fratele lui Radu avea nevoie de bani pentru o mașină nouă; verișoara lui trebuia să-și plătească taxele la facultate; chiar și socrul meu a sugerat că ar fi bine să „investim” într-o casă la țară pentru toți.

M-am simțit sufocată. Nu mai dormeam noaptea. Mă întrebam dacă nu cumva exagerez eu, dacă nu ar trebui să cedez „pentru liniștea familiei”. Dar apoi îmi aminteam de bunica mea și de cât a muncit pentru acel apartament. Nu l-a lăsat moștenire întregii lumi – mi l-a lăsat mie.

Într-o seară, după ce Daria a adormit, am încercat să vorbesc cu Radu:

— Radu, nu mai pot. Simt că nu mai am aer. De ce nu le spui că banii sunt ai noștri? Că nu pot decide ei ce facem cu viața noastră?

El s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Irina, știi cum e mama… Dacă nu-i dai măcar ceva, n-o să ne lase în pace niciodată. Și eu… nu vreau scandal.

— Deci preferi să mă sacrific eu? Să renunț la ce mi-a lăsat bunica doar ca să fie ea mulțumită?

A tăcut. Am simțit cum se rupe ceva între noi.

În zilele următoare am început să evit familia lui Radu. Nu mai mergeam la mesele de duminică. Mariana m-a sunat zilnic, uneori plângând, alteori amenințându-mă că „o să vadă toată lumea ce fel de noră are”.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Nu voiam ca Daria să crească într-o familie unde mama ei e umilită și forțată să renunțe la tot ce are pentru „binele comun”. Dar îmi era frică – de singurătate, de judecata lumii, de lipsa unui sprijin.

Într-o dimineață, am găsit un bilețel sub ușa apartamentului: „Banii tăi sunt banii noștri. Nu uita cine te-a ajutat!” Scrisul era al Marianei. Am simțit un val de furie și disperare.

Am sunat-o pe mama mea din Italia. I-am povestit totul printre lacrimi.

— Irina, ascultă-mă bine: banii aceia sunt ai tăi! Nimeni nu are dreptul să-ți spună ce să faci cu viața ta! Dacă nu te respectă acum, n-o vor face niciodată!

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În weekendul următor am mers la familia lui Radu și le-am spus răspicat:

— Apartamentul era al bunicii mele și banii sunt ai mei! Nu voi da nimic nimănui! Dacă nu puteți accepta asta, atunci va trebui să ne vedeți mai rar!

Mariana a început să țipe și să mă acuze că vreau să destram familia. Radu a încercat să mă tragă deoparte:

— Irina, te rog… Nu face asta!

— Nu mai pot! Dacă tu nu mă susții acum, atunci poate nici noi doi nu mai avem ce căuta împreună!

Am plecat acasă cu Daria în brațe. Pentru prima dată după mult timp am simțit că respir liber.

Nu știu ce va urma – dacă relația mea cu Radu va rezista sau dacă familia lui va încerca din nou să mă manipuleze. Dar știu că am făcut ceea ce trebuia pentru mine și pentru fetița mea.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de momente? Cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru „familie” și unde trasăm linia dintre ajutor și abuz? Voi ce ați fi făcut în locul meu?