Bărbații din Viața Mea: Alegeri, Regrete și Împăcări

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat în mijlocul bucătăriei, cu mâinile tremurând pe marginea mesei vechi, plină de zgârieturi. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, încercând să-mi citească sufletul. — Ioana, nu ești prima femeie care suferă din dragoste. Dar nici nu trebuie să fii ultima care se pierde pe sine.

Aveam 32 de ani și simțeam că viața mea e un șir nesfârșit de alegeri greșite. Primul bărbat care m-a marcat a fost Vlad. L-am cunoscut la facultate, la Cluj, într-o toamnă ploioasă când încă mai credeam că iubirea poate salva orice. Vlad era visător, poet și rebel. M-a făcut să râd, să plâng și să cred că lumea e a noastră. Dar visurile lui nu aveau loc pentru stabilitate. După doi ani de relație, m-a părăsit pentru o bursă în Franța. Mi-a lăsat o scrisoare pe care încă o păstrez într-un sertar: „Ioana, nu pot să te iau cu mine. Încă nu știu cine sunt.”

După Vlad, am jurat că nu voi mai iubi niciodată un bărbat care nu știe ce vrea. Așa l-am întâlnit pe Radu, contabilul serios de la firma unde m-am angajat după facultate. Radu era opusul lui Vlad: punctual, previzibil, grijuliu. M-a cerut în căsătorie după un an și jumătate. Nunta noastră a fost simplă, la Câmpulung, cu rudele adunate în jurul unei mese lungi, pline de sarmale și vin roșu. Dar liniștea lui Radu s-a transformat repede în tăcere apăsătoare. Seara, după serviciu, stăteam fiecare în colțul nostru, el cu laptopul, eu cu gândurile mele. Am încercat să-i spun ce simt:

— Radu, simt că nu mai suntem noi doi… Parcă suntem doar doi străini sub același acoperiș.

El a ridicat din umeri:

— Ioana, viața nu e ca în filme. Avem rate, avem responsabilități. Ce vrei să fac?

Am rămas împreună încă trei ani, din obișnuință și teamă de singurătate. Când am aflat că mă înșală cu o colegă de serviciu, am simțit că tot ce am construit s-a prăbușit peste mine. Am plecat fără să mă uit înapoi.

A urmat o perioadă de rătăcire. M-am mutat la București, am schimbat joburi și prieteni. Într-o seară friguroasă de noiembrie, l-am cunoscut pe Paul la o petrecere organizată de o colegă. Paul era avocat, carismatic și sigur pe el. M-a cucerit cu poveștile lui despre procese câștigate și vacanțe exotice. Cu el am simțit din nou că trăiesc. Dar Paul avea un secret: era însurat. Am aflat după câteva luni, când soția lui m-a sunat plângând:

— Ioana, știi cu cine împarți patul?

M-am simțit murdară și folosită. Am rupt orice legătură cu Paul și am jurat că nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să mă mintă.

Anii au trecut și am început să mă întreb dacă nu cumva problema e la mine. Poate că eu aleg mereu bărbații nepotriviți. Poate că undeva, în adâncul sufletului meu, nu cred că merit să fiu iubită cu adevărat.

Mama a încercat mereu să mă împace cu ideea că viața nu e perfectă:

— Ioana, fiecare om are crucea lui. Nu-ți compara viața cu a altora.

Dar eu voiam mai mult. Voiam să simt că trăiesc cu adevărat.

Într-o zi de primăvară, când cireșii erau în floare, l-am întâlnit pe Mihai la librăria din cartier. Era profesor de istorie, divorțat și tatăl unei fetițe de șapte ani. Am început să ne vedem tot mai des. Cu Mihai am învățat ce înseamnă răbdarea și iertarea. Am cunoscut-o pe Maria, fetița lui, care mi-a spus într-o zi:

— Ioana, tu ești ca o zână bună!

Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că pot fi parte dintr-o familie adevărată.

Dar nici cu Mihai nu a fost ușor. Fosta lui soție făcea tot posibilul să ne despartă, iar Maria suferea între două lumi. Într-o seară tensionată, Mihai mi-a spus:

— Ioana, nu știu dacă pot să-ți cer să rămâi lângă mine când totul e atât de complicat…

L-am privit în ochi și am simțit că trebuie să aleg: să fug din nou sau să lupt pentru ceea ce-mi doresc cu adevărat.

Am ales să rămân. Să lupt pentru noi. Au urmat luni grele: certuri cu fosta lui soție, vizite la psiholog pentru Maria, discuții interminabile despre viitorul nostru.

Dar într-o dimineață liniștită de vară, când beam cafeaua pe balcon și Maria se juca în grădină, Mihai mi-a luat mâna:

— Mulțumesc că ai rămas.

Am zâmbit printre lacrimi.

Acum știu că fiecare bărbat din viața mea a fost o lecție: Vlad mi-a arătat ce înseamnă pasiunea și libertatea; Radu — siguranța falsă; Paul — durerea trădării; Mihai — puterea răbdării și a iubirii reale.

M-am întrebat adesea: dacă aș fi ales altfel? Dacă aș fi rămas cu Vlad sau dacă l-aș fi iertat pe Radu? Dar poate că drumul meu era acesta — plin de greșeli și regrete, dar și de curaj și speranță.

Poate că nu contează câți bărbați trec prin viața ta, ci ce înveți din fiecare întâlnire. Oare câți dintre noi avem curajul să ne privim trecutul fără rușine? Să ne iertăm pentru alegerile făcute? Voi ce ați fi făcut în locul meu?