„Bună, fiică. Am venit să locuiesc la tine! Legea mă obligă să fiu primit” – Povestea care mi-a sfâșiat inima și casa

— Nu pot să cred că ai venit aici, după atâția ani, și pur și simplu… ceri să te primesc în casă! am izbucnit, cu vocea tremurândă între furie și neputință. Tatăl meu stătea în prag, cu o valiză veche în mână, privindu-mă ca și cum ar fi fost firesc să-i deschid ușa vieții mele.

— Irina, știu că nu e ușor. Dar… legea spune că ai obligația să ai grijă de mine. Sunt bolnav, nu mai am pe nimeni, a spus el, evitându-mi privirea.

M-am sprijinit de tocul ușii, încercând să-mi controlez respirația. În minte mi se derulau imagini cu mama plângând nopți la rând, cu mine ascunsă sub pătură, strângând la piept o păpușă ruptă. Aveam zece ani când tata a plecat fără să privească înapoi. Nu a sunat, nu a scris, nu a întrebat niciodată dacă avem ce mânca sau dacă am reușit să plătim întreținerea.

— De ce acum? De ce după douăzeci de ani? am întrebat printre dinți.

A oftat adânc și s-a uitat la mine ca un om înfrânt.

— Pentru că nu mai pot singur. Și pentru că… ești singura mea familie.

Familie. Cuvântul ăsta m-a lovit ca un pumn în stomac. Am simțit cum se ridică în mine toată furia și tristețea pe care le-am ascuns ani la rând. Am vrut să-i spun că familia nu e doar sânge, că familia e acolo când ai nevoie, nu când nu mai ai unde să te duci.

— Irina, cine e la ușă? s-a auzit vocea lui Vlad din sufragerie.

— Tatăl meu, am răspuns sec.

Vlad a apărut lângă mine, uimit să-l vadă pe bărbatul pe care îl cunoștea doar din poveștile mele pline de resentimente. S-a uitat la mine întrebător, iar eu am simțit cum mă sufoc între două lumi: cea a copilului rănit și cea a adultului responsabil.

— Poate ar trebui să intri… să vorbim, a spus Vlad încet.

L-am lăsat pe tata să intre. S-a așezat stingher pe marginea canapelei, privind în jur ca un străin. Casa mea era mică, dar era lumea mea: fotografii cu mama pe rafturi, desenele fetiței mele, Ana, lipite pe frigider. Tata părea pierdut printre toate lucrurile astea care îi erau complet străine.

— Nu vreau să vă deranjez… Dar nu mai am unde să merg. Am stat la un azil câteva luni, dar nu mai pot plăti. Și… am cancer la plămâni. Doctorul mi-a spus că nu mai am mult.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am vrut să urlu că nu e corect, că nu poți apărea după două decenii și să ceri totul doar pentru că ai nevoie. Dar Ana a intrat în cameră, cu ochii mari și curioși.

— Mami, cine e domnul?

Tata s-a uitat la ea cu o tristețe pe care n-o mai văzusem niciodată.

— Sunt bunicul tău… dacă mă lași să fiu.

Ana s-a apropiat sfioasă și i-a zâmbit. Copiii au o capacitate incredibilă de a ierta ceea ce adulții nu pot nici măcar uita.

Seara aceea a fost un carusel de emoții. Vlad m-a tras deoparte după ce Ana s-a culcat.

— Ce vrei să faci? Nu ești obligată…

— Ba da, Vlad. Legea spune că trebuie să-l primesc. Și… poate sufletul meu are nevoie să-l ierte ca să poată merge mai departe.

Am acceptat să rămână temporar. Zilele au trecut greu. Tata era tăcut, încerca să ajute prin casă, dar boala îl făcea din ce în ce mai slab. Îl vedeam privind-o pe Ana cum se joacă și uneori îi scăpau lacrimi pe obraz. Într-o seară l-am găsit răsfoind un album vechi cu poze cu mine copil.

— Îmi pare rău pentru tot ce am făcut… și pentru tot ce n-am făcut. N-am știut cum să fiu tată. Am fugit de responsabilitate ca un laș.

— Și noi am plătit prețul pentru fuga ta, i-am spus fără milă.

A dat din cap încet.

— Știu… Dar dacă pot face ceva bun acum, cât mai am timp… lasă-mă să încerc.

Nu știam dacă pot ierta cu adevărat. Mama murise acum cinci ani, fără să-l mai vadă vreodată. Eu crescusem cu golul acela în suflet și cu frica de abandon care îmi bântuia fiecare relație. Dar Ana îl privea ca pe un bunic adevărat și el îi răspundea cu o blândețe pe care eu n-o primisem niciodată.

Într-o zi, tata a avut o criză puternică de tuse și l-am dus la spital. Doctorul mi-a spus că nu mai are mult. În drum spre casă, Ana m-a întrebat:

— Mami, bunicul o să moară?

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Da, iubita mea… dar până atunci trebuie să-l iubim cât putem.

În ultimele lui zile, tata mi-a cerut iertare din nou și din nou. L-am ținut de mână când a plecat. Nu știu dacă l-am iertat complet sau doar am făcut pace cu trecutul meu.

Acum mă uit la Ana cum desenează un portret de familie: eu, Vlad, ea și… bunicul cu zâmbet trist. Mă întreb: oare putem vindeca rănile copilăriei noastre sau doar învățăm să trăim cu ele? Voi ce ați fi făcut în locul meu?