Bunic și Tată din Nou: Povestea Unei Iubiri Încercate de Timp

— Maria, trebuie să vorbim. Vocea lui Ion era joasă, aproape tremurată, iar privirea îi fugea spre fereastra aburită de abia ce se crăpase de ziuă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Nu era prima dată când simțeam că ceva nu e în regulă, dar niciodată nu avusesem curajul să întreb direct.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

A tăcut câteva secunde, apoi a oftat adânc. — Maria, eu… o să fiu tată din nou.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să procesez cuvintele lui. — Ce vrei să spui? Cum adică? Cu cine?

Ion nu a răspuns imediat. Ochii lui albaștri, cândva plini de viață, erau acum tulburi și obosiți. — Cu Anca.

Anca. Numele ei a căzut ca o piatră în liniștea dimineții. O știam pe Anca, era cu douăzeci de ani mai tânără decât noi, lucra la farmacie în sat și mereu îl saluta pe Ion cu un zâmbet larg. Nu mi-am imaginat niciodată că între ei ar putea fi ceva mai mult decât o simplă amiciție.

— De cât timp? am șoptit, vocea abia mi se auzea.

— De aproape un an… Maria, îmi pare rău. N-am vrut să se întâmple așa. A fost o greșeală la început, dar apoi… nu mai știu cum să explic.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, simțind că tot ce am construit împreună se destramă în fața mea. Treizeci de ani de căsnicie, două fete mari plecate la casele lor, nepoți care ne vizitau în vacanțe și o casă plină de amintiri. Cum putea Ion să arunce totul la gunoi pentru o aventură?

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un vis urât. Fetele noastre, Elena și Raluca, au venit acasă imediat ce au aflat. Elena a izbucnit în plâns când l-a văzut pe tatăl ei: — Cum ai putut, tată? Cum ai putut să ne faci asta?

Raluca a fost mai tăioasă: — Să nu te aștepți să vin la botez! Să nu te aștepți să-ți iert vreodată trădarea!

Ion stătea cu capul plecat, incapabil să răspundă. Eu eram prinsă între furie și disperare. Noaptea nu mai dormeam; mă uitam la tavan și mă întrebam unde am greșit. Oare nu l-am iubit destul? Oare m-am schimbat prea mult? Sau poate el s-a schimbat și eu n-am văzut?

Vecinii au început să șușotească pe la colțuri. La magazinul din sat, doamna Viorica m-a privit cu milă: — Of, Maria dragă… bărbații ăștia! Nu știu să prețuiască ce au acasă.

Am simțit rușinea ca pe o povară grea pe umeri. Nu voiam să ies din casă, nu voiam să vorbesc cu nimeni. Dar viața mergea înainte: trebuia să gătesc, să fac curat, să am grijă de grădină.

Într-o seară, Ion a venit la mine în camera unde mă retrăsesem de câteva zile.

— Maria, știu că nu merit iertarea ta. Dar vreau să știi că încă te iubesc. N-am încetat niciodată să te iubesc.

L-am privit lung. — Atunci de ce ai făcut asta? De ce ai simțit nevoia să cauți altceva?

A dat din umeri neputincios. — Nu știu… Poate m-am simțit bătrân, poate am vrut să simt că mai contez pentru cineva… Anca m-a făcut să mă simt viu din nou.

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice altceva. Am realizat atunci cât de mult ne schimbăm odată cu trecerea anilor și cât de greu e să păstrezi vie o relație după atâta timp.

Au trecut luni de zile până când am reușit să ies din starea aceea de amorțeală. Fetele au rămas alături de mine, dar relația lor cu Ion s-a răcit vizibil. Nepoții îl evitau și el suferea în tăcere.

Într-o zi, Anca a venit la poarta noastră cu burta mare și ochii plini de teamă.

— Maria… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Nu am vrut să stric familia nimănui.

Am privit-o cu resentiment și milă în același timp. Era tânără, speriată și singură. Am realizat că vina nu era doar a ei sau doar a lui Ion; viața e mult mai complicată decât atât.

Când s-a născut copilul, Ion a venit acasă cu ochii roșii de plâns.

— E băiat… L-am numit Alexandru.

Nu am știut ce să-i spun. M-am simțit sfâșiată între dorința de a-l alunga pentru totdeauna și nevoia de a păstra măcar o fărâmă din ceea ce am avut împreună.

Acum, după aproape un an de la acea dimineață fatidică, încă locuim sub același acoperiș, dar suntem doi străini care împart aceleași amintiri. Fetele vin mai rar acasă, iar Ion merge des la Anca și la copil.

Uneori mă întreb dacă ar fi trebuit să-l iert sau dacă ar fi trebuit să plec demult. Dar apoi mă gândesc la toți anii petrecuți împreună și la cât de greu e să rupi ceva ce ai construit o viață întreagă.

Poate că nu există răspunsuri simple pentru astfel de situații. Poate că fiecare trebuie să-și găsească propriul drum prin labirintul durerii și al iertării.

Mă uit în oglindă și mă întreb: Oare cât valorează o viață trăită împreună când încrederea se pierde? Voi ce ați fi făcut în locul meu?