„Bunica, de ce să cheltui bani pe parfum când oricum vei mirosi a bătrânețe?”

Era o seară răcoroasă de duminică când m-am îndreptat spre casa Andreei și a lui Adrian. Locuiesc într-un cartier suburban confortabil, unde fiecare casă pare să concureze pentru cea mai primitoare verandă. Nu reușesc să-i vizitez atât de des pe cât mi-ar plăcea. Viața, cu ritmul ei neîncetat, adesea îmi stă în cale. Dar această vizită era specială. Nepoata mea, Alexandra, tocmai împlinise treisprezece ani, și aveam pentru ea un cadou ales cu grijă – un medalion de argint frumos, pe care speram să-l prețuiască.

Andreea m-a întâmpinat la ușă cu căldura ei obișnuită. „Sara, ce bine că te văd!” a exclamat ea, trăgându-mă într-o îmbrățișare. Înăuntru, casa era plină de aroma reconfortantă a puiului la rotisor și a cartofilor copți. Adrian era în bucătărie, dând ultimele retușuri mesei, în timp ce fiul lor mai mic, Vlad, era absorbit de un joc video în sufragerie.

Cina a fost o afacere încântătoare. Andreea și Adrian s-au întrecut pe ei înșiși cu ospățul, și conversația a curs ușor. Totuși, pe măsură ce seara avansa, am observat că Alexandra era mai tăcută decât de obicei. Mereu fusese o copilă strălucitoare, curioasă, dornică să-și împărtășească gândurile și visurile. Dar în acea noapte, părea distantă, ochii ei fiind adesea fixați pe telefonul ei.

După cină, i-am înmânat Alexandrei cadoul ei de ziua de naștere. L-a deschis cu un zâmbet politicos, mulțumindu-mi înainte de a-l pune deoparte, abia dându-i o a doua privire. Mi s-a strâns puțin inima, dar mi-am amintit că interesele adolescenților pot fi schimbătoare.

Atunci, în timp ce strângeam masa, Alexandra a făcut comentariul care avea să rămână cu mine mult după ce seara s-a încheiat. „Bunica, de ce cheltuiești bani pe parfum? Oricum vei mirosi a bătrânețe.” Camera a căzut într-o tăcere. Andreea mi-a aruncat o privire scuzatoare, dar cuvintele și-au găsit deja ținta.

Am râs, spunând ceva despre bucuria micilor plăceri din viață, dar în interior, am simțit o înțepătură. Cuvintele Alexandrei răsunau în mintea mea, nu pentru că erau deosebit de rănitoare, ci pentru că evidențiau un decalaj pe care nu mi-l dădusem seama că există între noi. Pentru ea, parfumul meu – un miros pe care l-am ales cu grijă, unul care evoca amintiri din tinerețea mea și visuri – era doar un alt memento al marșului inevitabil al timpului.

Seara s-a încheiat curând după aceea. S-au schimbat îmbrățișări, și s-au făcut promisiuni de a ne vizita mai des. Dar pe măsură ce conduceam spre casă, cuvintele Alexandrei persistau. Erau un memento dur al diviziunii generaționale, al lumilor diferite pe care le locuim în ciuda legăturii noastre de sânge.

În noaptea aceea, întinsă în pat, nu am putut să nu mă gândesc la complexitățile îmbătrânirii, la a fi văzut ca „bătrân” de către generația mai tânără. Comentariul Alexandrei, deși făcut fără gând, deschisese o poartă de gânduri. Nu era doar despre parfum sau despre medalionul care zăcea uitat pe comoda ei. Era despre schimbarea valurilor, despre schimbarea perspectivelor și despre realizarea că, cu fiecare an care trece, decalajul dintre noi părea să se lărgească.