„Bunica Mă Forțează să Împart Apartamentul cu Fratele Meu. La Început, Am Crezut că Este o Glumă”

Când bunica mi-a spus pentru prima dată că trebuie să împart apartamentul meu cu fratele meu Cristian, am râs. Am crezut că este una dintre glumele ei ciudate. Dar când a repetat cu o privire severă în ochi, am realizat că vorbea serios.

„Nu voi avea liniște până nu împarți apartamentul tău cu fratele tău,” a spus ea, cu o voce fermă.

Cristian și cu mine nu am fost niciodată apropiați. Crescând, el era mereu cel care intra în belele, în timp ce eu, Adela, eram cea responsabilă. El era oaia neagră a familiei, mereu trecând de la un loc de muncă la altul, fără să se stabilească nicăieri. Între timp, eu am muncit din greu pentru a obține un loc de muncă stabil și în cele din urmă am cumpărat propriul meu apartament în centrul Bucureștiului.

Când bunica a murit, cuvintele ei mi-au răsunat în minte. Am simțit un sentiment de datorie să-i onorez ultima dorință, chiar dacă asta însemna să-mi dau viața peste cap. Cristian locuia într-un apartament dărăpănat la marginea orașului, abia reușind să se descurce. Știam că avea nevoie de ajutor, dar nu eram pregătită pentru haosul care urma.

Primele câteva săptămâni au fost un coșmar. Cristian s-a mutat cu puținele lui lucruri și mult bagaj—atât literal cât și metaforic. Era dezordonat, gălăgios și lipsit de considerație. Lăsa vase murdare în chiuvetă, dădea muzica tare la ore nepotrivite și aducea prieteni fără să întrebe. Sanctuarul meu liniștit s-a transformat într-un câmp de luptă.

Am încercat să vorbesc cu el, să stabilesc limite și chiar să facem un grafic al treburilor casnice ca pe vremea când eram copii. Dar nimic nu părea să funcționeze. Cristian dădea din cap și era de acord în fața mea, dar revenea la vechile obiceiuri imediat ce întorceam spatele. Era ca și cum nu-i păsa de impactul acțiunilor sale asupra mea.

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă despre lipsa lui de contribuție la cheltuielile gospodăriei, Cristian a plecat furios. Nu s-a întors timp de două zile. Când în cele din urmă a revenit, arăta neîngrijit și mirosea a alcool. Atunci am realizat că se lupta cu mai mult decât găsirea unui loc de muncă stabil—se lupta cu proprii demoni.

Voiam să-l ajut, dar nu știam cum. Fiecare încercare de a mă apropia era întâmpinată cu rezistență sau indiferență. Era ca și cum încercam să țin apă în mâini; oricât de mult mă străduiam, tot se scurgea.

Pe măsură ce lunile treceau, tensiunea dintre noi devenea insuportabilă. Munca mea a început să sufere pentru că nu mă puteam concentra acasă. Prietenii mei au observat schimbarea în mine și m-au îndemnat să-l dau afară, dar nu puteam să mă decid să fac asta. Cuvintele bunicii mă bântuiau: „Nu voi avea liniște până nu împarți apartamentul tău cu fratele tău.”

Într-o seară, după o altă ceartă despre comportamentul lui iresponsabil, Cristian a plecat din nou. De data aceasta, nu s-a întors timp de o săptămână. Când în cele din urmă a revenit, era într-o stare mai proastă ca niciodată. Își pierduse locul de muncă și nu avea unde altundeva să meargă.

M-am simțit prinsă în capcană. Nu puteam să-l abandonez, dar viața cu el mă distrugea. Ultima picătură a fost când am descoperit că îmi fura bani din portofel pentru a-și cumpăra alcool. Mi-a frânt inima să văd cât de jos ajunsese.

În cele din urmă, nu am avut de ales decât să-i cer să plece. A fost cea mai grea decizie pe care am luat-o vreodată, dar știam că era singura modalitate de a mă salva pe mine însămi. Cristian a plecat fără un cuvânt și nu am mai auzit nimic de la el de atunci.

Dorința bunicii rămâne neîmplinită și apasă greu pe conștiința mea. Am vrut să-i onorez memoria ajutându-mi fratele, dar uneori dragostea nu este suficientă pentru a salva pe cineva de el însuși.