Cadoul otrăvit al soacrei mele: O poveste despre control, familie și curaj

— Nu, nu ești tu la volan, Ana! a tunat vocea Vioricăi, soacra mea, în timp ce cheile mașinii străluceau în palma ei. Era Ajunul Crăciunului și toată familia era adunată în sufrageria noastră mică din Ploiești. Mirosul de cozonac se amesteca cu tensiunea din aer, iar privirile tuturor se îndreptau spre mine și spre soțul meu, Radu.

— Dar de ce? am întrebat eu, încercând să-mi păstrez calmul, deși simțeam cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine.

— Pentru că așa am decis eu! Mașina asta e pentru Radu, nu pentru tine. Tu ai deja destule, a spus Viorica, cu acea privire rece pe care o avea mereu când venea vorba de mine sau de familia mea.

Mama mea, Mariana, a încercat să intervină:

— Viorica, nu crezi că ar trebui să decidă ei doi cum folosesc mașina?

— Mariana, te rog frumos să nu te bagi! Familia mea, regulile mele! a replicat Viorica tăios.

Radu stătea între noi ca un copil prins între două tabere. Îl vedeam cum își frământă mâinile și evită privirea mamei lui. Știam că nu va avea curaj să-i spună ceva. Așa era mereu: Viorica hotăra, iar el executa.

Am simțit atunci că nu mai pot. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji. Nu era prima dată când Viorica mă umilea în fața tuturor. De când m-am măritat cu Radu, parcă trăiam într-un concurs nesfârșit de cine are ultimul cuvânt. Orice făceam era greșit: dacă găteam, nu era destul de gustos; dacă mă îmbrăcam frumos, eram prea cochetă; dacă tăceam, eram considerată slabă.

În acea seară, după ce toți au plecat, Radu a venit la mine:

— Ana, știu că te-a durut ce a zis mama… Dar e bătrână, are fixurile ei…

— Radu, nu e vorba doar de mașină! E vorba că nu mă simt respectată niciodată. Cât timp o să mai trăim după regulile mamei tale?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Zilele au trecut și mașina cea nouă stătea parcată în fața blocului. Radu o conducea la serviciu și la cumpărături. Eu mergeam pe jos sau cu autobuzul, deși aveam permis și conduceam de ani buni. Prietenele mele mă întrebau de ce nu folosesc mașina. Le mințeam că nu am nevoie sau că prefer să merg pe jos. Adevărul era prea rușinos.

Mama încerca să mă încurajeze:

— Ana, trebuie să-i spui lui Radu ce simți! Nu poți trăi mereu sub papucul Vioricăi!

Dar eu nu aveam curaj. Îmi era teamă că voi declanșa un război în familie. Știam cât de mult ținea Radu la liniște și cât de mult se temea să-și supere mama.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Viorica — care venise neanunțată la noi acasă și găsise o pată pe fața de masă — am cedat. Am început să plâng în hohote și i-am spus lui Radu tot ce aveam pe suflet:

— Nu mai pot! M-am săturat să fiu tratată ca o străină! Ori pui piciorul în prag și îi spui mamei tale să ne lase în pace, ori… ori plec!

Radu s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată. Poate că niciodată nu fusese conștient cât de mult mă durea totul.

A doua zi, am găsit curajul să iau cheile mașinii și să plec la cumpărături. Când m-am întors, Viorica era la noi acasă. M-a văzut coborând din mașină și a început să țipe:

— Cine ți-a dat voie să conduci?!

— Eu mi-am dat voie! am răspuns pentru prima dată cu voce tare. Sunt soția lui Radu și am același drept ca el!

A urmat o ceartă cumplită. Vecinii au ieșit la uși să vadă ce se întâmplă. Dar nu mi-a mai păsat. Pentru prima dată în viață simțeam că lupt pentru mine.

Radu a venit acasă și a văzut scena. S-a uitat la mine, apoi la mama lui:

— Mama, Ana are dreptate. E mașina noastră și ea poate s-o conducă oricând vrea!

Viorica a plecat trântind ușa. De atunci relația noastră a rămas rece, dar eu am câștigat ceva mult mai important: respectul meu de sine.

Au trecut ani de atunci. Încă mai avem conflicte cu Viorica, dar acum știu că vocea mea contează. Și mă întreb: câte femei trăiesc încă sub umbra unei soacre autoritare? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”?