„Când a intrat pe ușă și a spus că vrea să divorțăm”: Atunci mi-am amintit de sfatul mamei mele

— Vreau să divorțăm.

Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet, tăind liniștea serii. Tocmai pusesem masa pentru cină, iar Ana, fetița noastră de zece ani, colora liniștită la biroul ei din sufragerie. M-am uitat la el, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar privirea lui era rece, străină.

— Ce-ai spus? am șoptit, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Am spus că vreau să divorțăm. Nu mai pot. Nu mai vreau. M-am săturat de viața asta, de apartamentul ăsta mic, de rutina asta care mă sufocă. Vreau altceva.

M-am așezat pe scaun, simțind că picioarele nu mă mai țin. În minte mi-au răsunat cuvintele mamei mele: „Niciodată să nu-ți pierzi demnitatea, orice ar fi.” Mama știa ce spune. Și ea fusese părăsită de tata când eu aveam doar opt ani. Îmi amintesc cum plângea noaptea, dar ziua era stâncă pentru mine.

— Radu, te rog… Ana e aici. Hai să vorbim mai târziu, am zis încercând să-mi păstrez calmul.

El a oftat și a ieșit pe balcon, lăsând ușa deschisă. Am simțit un val de frig care nu avea legătură cu vremea de afară.

După ce Ana s-a culcat, am încercat să aflu ce s-a întâmplat. Radu nu voia să vorbească. Doar repeta că s-a săturat. Că vrea libertate. Că viața noastră e prea mică pentru visurile lui mari.

— Și Ana? am întrebat cu voce tremurată.

— O să mă ocup de ea. O să-i dau tot ce are nevoie. Dar nu mai pot sta aici.

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan. M-am gândit la anii noștri împreună: la începuturile noastre la căminul studențesc din București, la serile când nu aveam bani decât pentru o pizza împărțită la doi, la bucuria când am aflat că sunt însărcinată. La apartamentul moștenit de la bunicul meu, care pentru mine era acasă, dar pentru el era doar o limitare.

A doua zi dimineață, mama a venit să stea cu Ana ca să pot merge la serviciu. Am privit-o pe mama altfel decât până atunci: ca pe o supraviețuitoare. Ea știa ce înseamnă să fii lăsată baltă când te aștepți mai puțin.

— Să nu plângi în fața lui, mi-a spus mama în timp ce-mi pieptăna părul ca atunci când eram mică. Să nu-i arăți că te doare. Fii demnă.

La serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Mirela, a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce-ai pățit, Ilinca? Pari absentă.

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mirela m-a îmbrățișat și mi-a spus:

— Nu ești singura care trece prin asta. Știi câte femei au fost părăsite după ani de sacrificii? Dar știi ce au făcut? S-au ridicat și au mers mai departe.

Seara, când am ajuns acasă, Radu își făcuse deja bagajele. Ana plângea în camera ei.

— Tati pleacă? m-a întrebat printre sughițuri.

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare în brațe.

— Tati are nevoie de timp să se gândească la niște lucruri. Dar eu sunt aici cu tine și nu te las niciodată singură.

După ce Radu a plecat, zilele s-au scurs greu. Ana era tristă și retrasă. Eu încercam să fiu puternică pentru ea, dar noaptea plângeam în pernă ca mama odinioară.

Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui Radu uitat acasă: „Abia aștept să fim împreună fără ascunzișuri.” Era de la o femeie pe nume Simona. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu era vorba doar despre dorința lui de libertate sau despre apartamentul nostru mic; era vorba despre altcineva.

Am vrut să-l sun și să-l confrunt, dar m-am oprit. Ce rost avea? Știam deja adevărul. În loc să mă răzbun sau să-l implor să se întoarcă, am ales să mă concentrez pe mine și pe Ana.

Am început să merg la consiliere psihologică împreună cu Ana. Am descoperit că durerea poate fi transformată în putere dacă ai curajul să o privești în față. Am început să ies cu prietenele mele, să citesc mai mult, să mă ocup de lucrurile care-mi făceau plăcere înainte ca viața mea să fie doar despre familie și sacrificiu.

Radu venea din când în când s-o vadă pe Ana. Îl priveam altfel acum: ca pe un străin care trecuse prin viața mea lăsând urme adânci, dar care nu mai avea putere asupra mea.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, mama a venit lângă mine cu o cană de ceai.

— Ești bine? m-a întrebat blând.

— Nu știu dacă sunt bine… dar știu că n-o să mă las doborâtă.

Mama a zâmbit și m-a strâns la piept.

Au trecut luni de zile până când am început să simt din nou bucuria vieții. Ana a început să zâmbească mai des și chiar mi-a spus într-o zi:

— Mami, cred că suntem mai puternice decât credem noi.

Avea dreptate.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare câte femei ca mine au trecut prin aceeași poveste? Oare câte dintre noi au reușit să-și regăsească demnitatea după ce au fost trădate?

Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur un lucru: nu trebuie niciodată să ne pierdem speranța sau respectul față de noi înșine. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?