Când a sosit factura: O nuntă sub semnul dezamăgirii

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână factura de la restaurant. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru mic din București plutea o liniște apăsătoare, spartă doar de suspinele mele și de pașii nervoși ai lui Vlad.

— Maria, te rog, nu am vrut să ajungem aici… Mama a zis că se ocupă ei de tot, că nu trebuie să ne facem griji. Nici nu m-am gândit că nu au banii… a răspuns el, încercând să mă liniștească, dar vocea lui era la fel de nesigură ca a mea.

Cu o zi înainte de nuntă, când totul ar fi trebuit să fie perfect, lumea mea s-a prăbușit. Părinții lui Vlad promiseseră că vor acoperi jumătate din costurile nunții și că vor aduce toată familia lor din Bacău. Eu și ai mei ne-am strâns fiecare leuț pentru restul cheltuielilor. Dar acum, cu factura în față și cu invitații deja pe drum, am aflat că socrii mei nu aveau nici măcar un sfert din suma promisă.

— Și ce facem acum? Cum le spunem părinților mei? Cum le spunem celor de la restaurant? am întrebat, simțind cum mă sufoc.

Vlad s-a așezat pe marginea patului, cu capul în mâini. — Nu știu… Poate găsim o soluție. Poate vorbim cu ai tăi… sau poate…

— Să vorbim cu ai mei? Să le spunem că trebuie să plătească ei pentru invitații voștri? Vlad, nu e corect! am izbucnit din nou.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, încercând să găsesc o cale de ieșire. Îmi imaginam deja privirile mamei mele, care vânduse bijuteriile bunicii ca să mă vadă mireasă, și ale tatălui meu, care lucra suplimentar de luni de zile pentru masa festivă. Cum să le spun că totul s-a complicat?

Dimineața a venit prea repede. Am sunat-o pe mama și am rugat-o să vină la noi. Când a intrat pe ușă și m-a văzut plângând, a știut că ceva nu e în regulă.

— Ce s-a întâmplat, Maria? De ce plângi?

I-am întins factura și i-am explicat totul printre sughițuri. Mama a ascultat în tăcere, apoi s-a uitat la Vlad cu o privire aspră.

— Vlad, dragul meu, eu te-am primit în familia noastră ca pe un fiu. Dar așa ceva nu se face. Nu poți să-ți inviți rudele și să lași pe alții să plătească pentru ele.

Vlad a dat din cap rușinat. — Știu, doamnă Elena… Dar mama mea a zis că are banii. Nici eu nu știu ce s-a întâmplat.

Mama a oftat adânc. — O să vorbesc cu tatăl tău. Vedem ce putem face. Dar să știi că nu e ușor pentru noi.

Ziua nunții a venit cu un gust amar. Am zâmbit pentru poze, am dansat valsul mirilor și am primit felicitările invitaților, dar în sufletul meu era doar teamă și rușine. La masă, rudele lui Vlad râdeau și se bucurau fără griji, iar părinții mei stăteau retrași, cu ochii roșii de oboseală și supărare.

Spre seară, când invitații s-au mai rărit, am ieșit pe terasă cu Vlad.

— Maria, îmi pare rău… Dacă vrei să anulezi totul, te înțeleg. Nu meritai asta.

— Nu vreau să anulez nimic. Vreau doar să știu că putem trece peste împreună. Dar trebuie să vorbim cu părinții tăi. Să le spunem adevărul și să găsim o soluție. Nu vreau să trăiesc cu sentimentul că ai mei au fost umiliți.

A doua zi după nuntă am mers la Bacău la părinții lui Vlad. Am intrat în casa lor cu inima cât un purice. Mama lui Vlad ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze.

— Ce bine că ați venit! A fost o nuntă minunată! Toată lumea s-a simțit extraordinar!

Vlad s-a uitat la mine și apoi i-a spus direct:

— Mamă, trebuie să vorbim serios. De ce nu ne-ai spus că nu ai banii pentru nuntă?

Zâmbetul i-a dispărut instantaneu de pe față.

— Vlad, dragul meu… Am crezut că până la nuntă reușim să facem rost. Am încercat peste tot… Dar n-am vrut să vă stric bucuria.

— Dar ai pus familia Mariei într-o situație imposibilă! Ai mei au plătit pentru toți invitații voștri!

Mama lui Vlad a început să plângă.

— Îmi pare rău… N-am vrut… Poate reușim să strângem banii și să-i dăm înapoi…

Am plecat de acolo cu sufletul greu. În tren spre București, Vlad mi-a strâns mâna.

— Maria, promit că o să muncesc oricât e nevoie ca să-i dau banii părinților tăi înapoi. Și promit că n-o să mai pun niciodată familia ta într-o astfel de situație.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Părinții mei au acceptat scuzele socrilor mei, dar relația dintre familii a rămas rece mult timp. Eu și Vlad am învățat pe pielea noastră cât de fragil e echilibrul dintre iubire și responsabilitate.

Și acum mă întreb: oare câte familii trec prin astfel de încercări din cauza promisiunilor nerespectate? Merită oare visul unei nunți perfecte atâta suferință? Voi ce ați fi făcut în locul meu?