Când a venit factura nunții: Dragostea noastră la răscruce
— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să-mi spui! vocea mamei răsuna în sala mică de la etajul restaurantului, printre fețele zâmbitoare ale invitaților care încă nu știau nimic. Rochia mea albă, pe care o visasem de mică, părea dintr-odată prea strâmtă, ca și cum ar fi vrut să mă strângă până la sufocare. Vlad, soțul meu de nici două ore, mă privea cu ochii mari, încercând să înțeleagă ce se întâmplă.
— Ce s-a întâmplat? am șoptit, simțind cum mi se taie picioarele.
Mama mi-a întins o hârtie mototolită, cu margini ude de lacrimi. Era factura pentru nuntă — cu mult peste ce ne promiseseră organizatorii. Suma era uriașă. Tata stătea într-un colț, cu mâinile încrucișate la piept, privirea lui aspră fixată pe Vlad.
— Cine plătește asta? a întrebat el, fără să ridice tonul, dar fiecare cuvânt era ca o palmă.
Am simțit cum lumea mea se prăbușește. În ultimele luni, părinții mei se certaseră aproape zilnic despre bani. Tata fusese dat afară de la serviciu după restructurări, iar mama lucra la două joburi ca să țină casa pe linia de plutire. Eu și Vlad am vrut să facem o nuntă simplă, dar mama a insistat să fie „ca la carte”, să nu râdă rudele din Bacău că fata lor s-a măritat „ca la țară”.
— Vlad, tu ai știut ceva? am întrebat cu voce tremurată.
El a dat din cap că nu. Dar privirea lui s-a schimbat când a văzut suma. Știa că nu avem banii ăștia. Nici el, nici eu.
— Nu putem vorbi despre asta mai târziu? a încercat el să tempereze spiritele.
— Nu! a izbucnit tata. Acum! Să știe toată lumea ce fel de bărbat ai luat, Ilinca!
M-am uitat la Vlad. Îl iubeam de patru ani. Împreună am trecut prin examene, chirii scumpe în București, certuri cu părinții lui care nu mă voiau pentru că „nu eram destul de bună”. Dar niciodată nu-l văzusem atât de pierdut.
— Tata, te rog… am încercat eu să-l liniștesc.
— Ilinca, nu mai am bani! Nu mai pot! a spus el, iar vocea i s-a frânt.
Mama plângea în hohote. Unchiul Sorin încerca să-i scoată pe copii din sală. Mătușa Lidia șoptea ceva despre „rușinea familiei”.
— Vlad, ce facem? am întrebat disperată.
El s-a uitat la mine lung, apoi la părinții mei.
— Eu nu pot plăti totul singur. Nici nu cred că trebuie. Am stabilit altceva cu toții!
— Da? Dar cine a vrut formație live și candy bar? Cine a vrut rochie de designer? a sărit mama.
Mi-am mușcat buza. Era adevărat — am visat la o nuntă frumoasă, dar nu am știut cât costă totul cu adevărat. Am lăsat-o pe mama să se ocupe de detalii, crezând că știe ce face.
— Ilinca, trebuie să alegi: ori rămâi cu noi și găsim o soluție împreună, ori pleci cu el și vă descurcați singuri! a spus tata răspicat.
Am simțit cum mă sufoc. Toată viața am încercat să-i mulțumesc pe ai mei: am luat note bune, am intrat la facultate, nu am ieșit în oraș fără să-i anunț. Dar acum trebuia să aleg între familia care m-a crescut și bărbatul pe care îl iubeam.
Vlad m-a luat de mână și m-a tras într-un colț.
— Ilinca, dacă vrei să plecăm acum, plecăm. Putem începe de la zero. Dar trebuie să fii sigură că asta vrei.
M-am uitat la el și am văzut frica din ochii lui — frica de eșec, frica de viitor. Dar și speranța că poate vom fi fericiți împreună, chiar dacă nu avem nimic.
În spatele nostru, mama încă plângea. Tata vorbea la telefon cu cineva — probabil încerca să împrumute bani. Invitații se uitau curioși spre noi; unii deja plecau discret.
— Vlad… mi-e frică. Nu vreau să-i pierd pe ai mei. Dar nici pe tine…
El m-a strâns în brațe.
— O să fie greu. Dar suntem împreună. Asta contează.
Am ieșit din sală ținându-ne de mână. Pe scări, l-am auzit pe tata strigând după mine:
— Să nu te mai întorci dacă pleci!
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am coborât în tăcere până în stradă. Vlad m-a condus spre mașina lui veche, pe care abia o mai pornea dimineața.
— Unde mergem? am întrebat încet.
— Oriunde vrei tu. Dar împreună.
Am pornit spre garsoniera noastră mică din Drumul Taberei. Pe drum nu am vorbit aproape deloc. În mintea mea se derulau toate momentele din copilărie: serile când mama îmi citea povești, zilele când tata mă ducea la școală pe bicicletă… Cum puteam să-i las în urmă?
Ajunși acasă, Vlad mi-a făcut ceai și m-a ținut în brațe toată noaptea. Dimineața am găsit un mesaj de la mama: „Te iubesc orice ar fi.”
Au trecut luni până când tata mi-a vorbit din nou. Am plătit factura în rate — eu și Vlad am muncit peste program, am renunțat la vacanță și la multe alte lucruri. Dar ne-am avut unul pe altul.
Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare merită dragostea toate sacrificiile astea? Sau uneori trebuie să renunți ca să te regăsești?
Poate că fiecare familie are factura ei nespusă — și fiecare iubire trece printr-o probă de foc înainte să devină realitate.