Când a venit factura pentru nuntă, iubirea noastră a fost pusă la încercare

— Radu, trebuie să vorbim, mi-a spus Ana într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce eu încercam să calculez din nou bugetul pentru nuntă. Era deja a treia oară când făceam lista invitaților, tăiam și adăugam nume, încercând să găsim un echilibru între dorințele noastre și realitatea portofelului. Mă uitam la ea și simțeam cum mă apasă un nod în gât. Știam că ceva nu e în regulă, dar nu voiam să recunosc.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să par calm.

— Mama și tata… nu pot să ne mai ajute cu banii pentru nuntă. Au avut niște probleme la serviciu, tata a rămas fără loc de muncă și… nu mai au de unde, Radu. Îmi pare rău, chiar îmi pare rău, a spus Ana, cu ochii în lacrimi.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Toate planurile, toate visele, toate discuțiile despre cum va arăta ziua noastră perfectă. Îmi venea să urlu, să dau cu pumnii în masă, dar am rămas tăcut, privind în gol. În mintea mea, vedeam deja cum părinții mei, Ilie și Viorica, se uită la mine cu reproș: „Ți-am spus să nu te arunci cu capul înainte, Radu! Nunta nu e o joacă!”

— Și acum ce facem? am întrebat, fără să-mi pot ascunde frustrarea.

Ana s-a apropiat de mine și m-a luat de mână. — Putem să facem o nuntă mai mică, doar cu familia apropiată. Sau să amânăm. Sau… nu știu, Radu, găsim noi o soluție. Important e să fim împreună, nu?

Dar eu nu mai auzeam nimic. Mă gândeam la toate rudele care deja se lăudaseră că vin la nuntă, la prietenii care așteptau invitația, la colegii de serviciu care mă tachinau zilnic: „Hai, Radu, când ne dai și nouă de băut?”

În seara aceea, nu am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament, am fumat țigară după țigară pe balcon, încercând să găsesc o cale de ieșire. Dimineața, când Ana s-a trezit, m-a găsit cu ochii roșii, obosit, dar hotărât.

— Ana, nu vreau să renunțăm la nuntă. O să găsesc eu banii. O să mă împrumut, o să lucrez suplimentar, nu contează. Nu vreau să ne facem de râs în fața tuturor.

— Radu, nu asta contează! Nu vreau să te văd cum te chinui pentru o zi. Putem să ne căsătorim și fără petrecere mare. Ce rost are să ne îndatorăm pentru o singură zi?

— Pentru că așa se face, Ana! Pentru că toată lumea așteaptă! Pentru că nu vreau să aud vorbe pe la spate, că suntem săraci, că nu suntem în stare să facem o nuntă ca lumea!

A urmat o ceartă cum nu mai avusesem niciodată. Ana a început să plângă, eu am ridicat tonul, am spus lucruri pe care le-am regretat imediat. — Dacă nu poți să înțelegi cât de important e pentru mine, poate că nici nu ar trebui să ne căsătorim!

S-a făcut liniște. Ana s-a ridicat, și-a luat geanta și a ieșit din casă fără să spună nimic. Am rămas singur, cu capul în mâini, simțind cum mă sufoc de vină și neputință.

Au trecut două zile fără să vorbim. Am încercat să o sun, să-i scriu, dar nu mi-a răspuns. Părinții mei au venit să mă vadă, au încercat să mă liniștească. — Radu, nu banii sunt importanți. Dacă vă iubiți, găsiți voi o cale. Dar eu nu puteam să accept că totul se poate rezolva atât de simplu.

În a treia zi, Ana s-a întors. Avea ochii umflați de plâns, dar părea mai hotărâtă ca niciodată.

— Radu, am vorbit cu ai mei. Ne-au spus că, dacă vrem, putem face cununia civilă și o masă mică acasă. Nu e ce am visat, dar e tot ce putem face acum. Dacă vrei să fii cu mine, hai să lăsăm orgoliul deoparte.

Am privit-o și am simțit cum mi se rupe inima. Toată presiunea, toate așteptările, toate visele de copil despre o nuntă ca-n povești… toate păleau în fața realității. Am realizat că, de fapt, mă temeam mai mult de gura lumii decât de orice altceva. Și că, dacă o pierd pe Ana, nimic nu mai are sens.

— Iartă-mă, Ana. Am fost un prost. Nunta nu contează. Tu contezi. Hai să facem cum vrei tu.

Ne-am îmbrățișat și am plâns amândoi, ca niște copii. În ziua cununiei, am fost doar noi, părinții și frații noștri. Am mâncat sarmale și cozonac, am râs, am dansat în sufragerie. Și a fost cea mai frumoasă zi din viața mea.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare câți dintre noi punem fericirea pe pauză din cauza banilor, a orgoliului, a așteptărilor celorlalți? Merită să sacrificăm iubirea pentru o zi perfectă în ochii lumii? Sau ar trebui să ne ascultăm inima, chiar dacă asta înseamnă să renunțăm la visurile de carton?