Când adevărul doare: Mărturia unei soții românce la 54 de ani

— Nu pot să cred, Viorel! Cum ai putut să-mi faci una ca asta după 32 de ani împreună? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu ochii înlăcrimați, în timp ce Viorel evita privirea mea, jucându-se nervos cu cheile de la mașină.

Totul a început într-o după-amiază ploioasă de noiembrie. Mă întorceam de la piață, cu sacoșele grele și gândurile și mai apăsătoare. De ceva vreme simțeam că Viorel se îndepărtează, dar refuzam să accept că ar putea fi altceva decât rutina sau oboseala. În acea zi, însă, am găsit pe masa din bucătărie un bilet scris cu un pix albastru: „Trebuie să vorbim. E important. — Camelia”. Camelia era colega lui Viorel de la contabilitate, o femeie cu zece ani mai tânără decât mine, mereu aranjată și zâmbitoare. Nu mi-a trecut niciodată prin minte că ar putea fi ceva între ei.

Am sunat-o pe Camelia, iar ea mi-a răspuns cu o voce calmă, aproape rece: „Putem să ne vedem diseară? E mai bine să vorbim față în față.” Am acceptat, deși inima îmi bătea nebunește. Seara, la cafeneaua din colț, Camelia a venit punctuală, cu un fular roșu la gât și privirea directă. „Îmi pare rău că trebuie să afli așa”, a început ea, „dar cred că meriți adevărul. Eu și Viorel avem o relație de aproape un an.”

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am încercat să mă ridic și să plec, dar picioarele nu mă ascultau. Camelia a continuat: „El nu a avut curajul să-ți spună. Mi-a spus că nu vrea să te rănească.” Am izbucnit în râs amar: „Nu vrea să mă rănească? Și totuși o face!”

Când am ajuns acasă, Viorel era deja acolo. L-am privit lung și i-am spus tot ce aveam pe suflet. El a tăcut mult timp, apoi a murmurat: „Nu știu ce să spun… Nu am vrut să ajungem aici.”

— De ce? De ce ai ales-o pe ea? Ce are ea și nu am eu?

Viorel a ridicat din umeri: „Nu e vorba că are ceva ce nu ai tu. Pur și simplu… m-am simțit viu din nou.”

M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. M-am gândit la copiii noștri, la serile petrecute împreună, la vacanțele la mare și la toate sacrificiile făcute pentru această familie. Cum putea să arunce totul la gunoi pentru o aventură?

A doua zi dimineață, fiica noastră, Irina, a venit acasă. A găsit atmosfera tensionată și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus adevărul printre lacrimi. Irina a izbucnit: „Tata, cum ai putut? Mama nu merita asta!” Viorel a plecat fără să spună nimic.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Prietenele mele mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine, mama îmi repeta mereu: „Ți-am spus eu că bărbații nu se schimbă niciodată”, iar eu mă simțeam mică și neînsemnată. Noaptea nu puteam dormi; mă întrebam unde am greșit, dacă puteam face ceva diferit.

După două săptămâni de tăcere, Viorel s-a întors acasă să-și ia câteva lucruri. L-am privit fără ură, doar cu o tristețe adâncă: „Ai ales deja drumul tău?” El a dat din cap: „Nu știu încă ce vreau.”

Irina a refuzat să vorbească cu el luni întregi. Băiatul nostru, Radu, care locuiește în Cluj, mi-a trimis un mesaj scurt: „Sunt alături de tine, mamă.” Familia noastră era sfâșiată.

Într-o seară, am găsit curajul să ies singură la plimbare prin parc. Am privit copacii goi și am simțit pentru prima dată liniște în suflet. Poate că viața nu se termină aici. Poate că merit mai mult decât minciuni și jumătăți de adevăr.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Stanciu, m-a întrebat într-o ședință: „Când ați fost ultima dată fericită cu adevărat?” Am realizat că uitasem cum e să mă bucur de lucrurile mici: o cafea bună dimineața, o carte citită pe îndelete, o discuție sinceră cu Irina.

Au trecut opt luni de atunci. Viorel locuiește acum cu Camelia. Irina încă nu l-a iertat complet, dar încearcă să-l înțeleagă. Eu am început să pictez din nou — pasiunea mea din tinerețe — și am cunoscut oameni noi la cursurile de artă.

Uneori încă mă doare când văd cupluri fericite pe stradă sau când primesc mesaje de la Viorel cu „Îmi pare rău”. Dar am învățat că viața merge înainte și că nu trebuie să mă definesc prin greșelile altora.

Mă întreb adesea: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne ridicăm din cenușa trădării și să ne regăsim pe noi înșine?