Când am ales să fiu a doua în viața soțului meu: Adevărul despre căsnicia noastră fără copii

— Irina, nu mai insista, mama știe ce e mai bine pentru noi, mi-a spus Radu într-o seară, cu vocea tăioasă, în timp ce eu încercam să-i explic pentru a mia oară că nu vreau ca mama lui să vină iar peste noi fără să anunțe. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde și inima bătându-mi nebunește. M-am uitat la el și am simțit cum tot ce construisem împreună începe să se clatine.

Nu știu când am ajuns să fiu doar o prelungire a dorințelor altora. Poate din prima zi când am intrat în casa părinților lui Radu, cu emoție și speranță, iar doamna Elena m-a măsurat din cap până-n picioare și mi-a spus: „Sper că știi să faci sarmale, altfel nu știu cum o să-l ții pe Radu lângă tine.” Am râs atunci, crezând că e doar o glumă. Dar gluma s-a transformat în realitate crudă, iar eu am început să mă pierd printre reguli nescrise și așteptări imposibile.

Radu era tot ce mi-am dorit: blând, atent, cu un zâmbet care-mi topea sufletul. Dar, odată ce ne-am mutat împreună, am descoperit că nu eram doar noi doi. Mama lui era mereu prezentă: la telefon, la ușă, în deciziile noastre. „Radu, ai mâncat? Radu, ai luat pastilele? Radu, nu uita că Irina nu știe să facă ciorbă ca mine.”

La început am încercat să mă adaptez. Am gătit după rețetele ei, am acceptat vizitele neanunțate, am zâmbit când mă corecta la fiecare pas. Dar încet-încet, am început să simt că nu mai am aer. Orice discuție despre viitorul nostru se termina cu „Hai să vedem ce zice mama”.

Cel mai greu mi-a fost când am început să ne dorim un copil. Ani de zile am sperat, am plâns în baie după fiecare test negativ. Am făcut analize peste analize, am mers la doctori, am încercat tratamente. Radu era mereu acolo, dar parcă nu era cu adevărat prezent. De fiecare dată când vorbeam despre adopție sau alte soluții, îmi spunea: „Mama nu ar accepta niciodată așa ceva.”

Într-o zi, după o vizită la medicul ginecolog, m-am întors acasă cu sufletul făcut bucăți. Doctorul mi-a spus că șansele să rămân însărcinată sunt aproape nule. Am plâns toată noaptea în brațele lui Radu. A doua zi dimineață, l-am auzit vorbind la telefon cu mama lui:

— Nu, mamă, nu e vina mea… Da, știu… Da, ea nu poate… Da, mamă, o să găsim o soluție.

M-am simțit ca o povară. Câteva zile mai târziu, la o masă de familie, doamna Elena a aruncat o privire tăioasă spre mine și a spus cu voce tare:

— Unii oameni nu sunt făcuți să fie părinți. Poate că Dumnezeu știe mai bine.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Am vrut să țip, dar Radu mi-a strâns mâna sub masă și mi-a șoptit: „Lasă, Irina…”

Adevărul a ieșit la iveală câteva luni mai târziu. O prietenă comună mi-a spus că Radu le povestește tuturor că eu nu pot avea copii și că el „sacrifică totul” pentru mine. M-am simțit trădată. Nu doar că durerea mea era expusă ca un trofeu al suferinței lui, dar adevărul era mult mai complicat: nici el nu era perfect sănătos din punct de vedere medical — dar asta nu i-a spus nimănui.

Într-o seară, după ce mama lui a plecat de la noi (venise iar neanunțată cu borcane de zacuscă), l-am privit pe Radu în ochi:

— De ce ai mințit? De ce ai spus tuturor că eu sunt de vină?

A tăcut mult timp. Apoi a ridicat din umeri:

— Nu știu… Mama zice că e mai bine așa. Să nu creadă lumea că eu sunt problema.

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Am realizat că nu eram parteneri egali; eram doar două personaje într-o piesă regizată de altcineva.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Prietenele mele îmi spuneau că exagerez — „Toate avem probleme cu soacrele”, „Lasă-l pe Radu, e băiat bun”. Dar eu nu mai puteam trăi cu minciuna și cu sentimentul că viața mea e dictată de altcineva.

Într-o dimineață de primăvară, mi-am făcut bagajele și am plecat. Radu m-a sunat de zeci de ori; mama lui m-a acuzat că sunt egoistă și nerecunoscătoare. Dar pentru prima dată după mulți ani m-am simțit liberă.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din București. Încerc să mă regăsesc și să-mi reconstruiesc viața fără să mă mai simt vinovată pentru alegerile altora.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi aleg liniștea aparentă în locul adevărului dureros? Poate că e timpul să vorbim deschis despre sacrificiile pe care le facem pentru ceilalți — și despre curajul de a ne alege pe noi înșine.