Când Am Devenit Trei: Viața cu Soacra și Pretendentul Ei în Același Apartament

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi țin lacrimile în frâu. Soțul meu, Sorin, stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ. Din sufragerie se auzea râsul gros al domnului Ghiță, noul pretendent al soacrei mele, Elena. Îi adusese iarăși flori și vorbe dulci, iar ea chicotea ca o adolescentă.

Nu așa mi-am imaginat viața de familie. Când am acceptat să o primim pe Elena la noi după ce a rămas văduvă, am făcut-o din milă și respect. Dar nu mi-a spus nimeni că va veni la pachet cu un bărbat străin care să-și facă veacul în casa noastră de două camere din Militari.

— E mama mea, ce vrei să fac? — a șoptit Sorin, evitându-mi privirea.

— Să-i spui că nu se poate! Să-i spui că nu e normal! — am ridicat tonul fără să vreau.

În acea clipă, ușa s-a deschis brusc și Elena a intrat cu un zâmbet larg pe față.

— Ce se întâmplă aici? De ce vă certați?

Am simțit cum îmi fierbe sângele. M-am ridicat și am ieșit din cameră fără să răspund. M-am dus la bucătărie și am început să spăl vasele cu mișcări nervoase. Mâinile îmi tremurau. În minte îmi răsunau vorbele mamei mele: „Nu lăsa pe nimeni să-ți calce casa în picioare.” Dar cum să-i spun asta soacrei mele?

În următoarele zile, domnul Ghiță a devenit o prezență constantă. Își lăsa papucii la ușă, își făcea cafeaua dimineața și comenta fiecare emisiune de la televizor. Într-o seară, când am ajuns acasă de la muncă, l-am găsit pe Ghiță tolănit pe canapea, cu telecomanda în mână.

— Bună seara, doamnă Ana! — mi-a spus cu un zâmbet larg. — Am făcut eu ciorbă azi, să nu vă mai chinuiți.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam ciorba lui. Voiam liniște. Voiam să pot merge prin casă fără să mă simt ca o musafiră în propria locuință.

Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul. După ce am culcat-o pe fetița noastră, Maria, m-am dus la Sorin și i-am spus hotărât:

— Ori pleacă el, ori plec eu!

Sorin s-a uitat la mine speriat.

— Ana, te rog… Mama nu are unde să se ducă. Și Ghiță… e doar un om singur.

— Și eu sunt singură aici! Singură între patru pereți cu oameni care nu mă respectă!

A doua zi dimineață, Elena m-a abordat în bucătărie.

— Ana, știu că nu-ți convine situația. Dar și eu am dreptul la fericire. Ghiță mă face să mă simt din nou vie.

— Dar eu? Familia mea? Nu contează?

Elena a oftat adânc.

— Voi sunteți tineri, aveți tot timpul înainte. Eu nu mai am mult. Lasă-mă să trăiesc și eu puțin…

Mi-au dat lacrimile. Am simțit milă pentru ea, dar și furie pentru mine însămi că nu pot spune „nu”.

În zilele următoare, atmosfera a devenit tot mai tensionată. Maria a început să întrebe de ce domnul Ghiță doarme uneori pe canapea și de ce bunica nu mai gătește doar pentru noi. M-am trezit urlând la Sorin pentru cele mai mici lucruri: o farfurie nespălată, o haină aruncată pe jos. El s-a retras tot mai mult în el însuși.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Elena — care mi-a spus că sunt egoistă și că nu știu ce înseamnă sacrificiul — am ieșit din casă și am mers pe jos ore întregi prin cartier. M-am gândit la copilăria mea în provincie, la casa bunicilor unde toată lumea avea locul ei și respecta liniștea celuilalt. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu undeva.

Când m-am întors acasă, Maria dormea cu capul pe umărul lui Sorin. Elena și Ghiță râdeau încet la televizor. Am simțit că nu mai pot continua așa.

A doua zi am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, nu mai pot… Nu mai e casa mea…

Mama a tăcut o vreme.

— Ana, uneori trebuie să pui piciorul în prag. Dacă nu o faci tu, nimeni n-o va face pentru tine.

M-am hotărât atunci: urma să vorbesc deschis cu Elena și Sorin. Seara i-am adunat pe toți în sufragerie.

— Trebuie să stabilim niște reguli — am spus cu voce tremurată dar fermă. — Avem nevoie de spațiu și intimitate. Nu putem trăi toți la grămadă fără limite.

Elena s-a uitat la mine rănită.

— Vrei să mă dai afară?

— Nu vreau asta… Dar nici nu pot trăi așa…

Ghiță s-a ridicat încet.

— Poate ar fi mai bine să vin doar din când în când…

Sorin a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Mama, te iubim, dar trebuie să ne respectăm unii pe alții.

A fost greu. Au urmat luni de compromisuri: Ghiță venea doar la sfârșit de săptămână, Elena gătea pentru toți dar avea grijă să nu ne invadeze spațiul personal. Încet-încet, am reînvățat să fim familie — una nouă, ciudată, dar funcțională.

Știu că mulți trec prin astfel de situații: părinți bătrâni care nu vor să fie singuri, copii care încearcă să-și păstreze intimitatea într-un apartament prea mic pentru atâtea suflete. Dar oare câți dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Câți reușim să găsim echilibrul între iubire și limite?