Când am încetat să mai salvez căsnicia noastră, el a început să lupte

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care repară totul! am izbucnit într-o seară de noiembrie, cu vocea tremurândă și ochii plini de lacrimi. Stăteam în bucătărie, cu mâinile încleștate pe marginea mesei, iar el, ca de obicei, privea pe fereastră, absent.

— Nu e chiar așa, a murmurat el, fără să mă privească. Dar știam că pentru el era doar o altă ceartă de trecut cu tăcere.

De ani de zile, eram eu cea care venea prima după fiecare ceartă. Eu eram cea care găsea cuvinte când el tăcea, cea care încerca să aducă pacea în casă, chiar dacă nu aveam pentru ce să-mi cer iertare. Vlad nu suporta discuțiile dificile. Când apărea o problemă, prefera să iasă pe balcon cu o țigară sau să se uite la meciuri până târziu. Eu rămâneam cu nodul în gât și cu întrebările fără răspuns.

M-am măritat cu Vlad la 24 de ani. Eram îndrăgostită până peste cap de zâmbetul lui ștrengăresc și de promisiunile lui de viitor. Ne-am mutat într-un apartament mic din Drumul Taberei și visam la copii, la vacanțe la mare și la seri liniștite în doi. Dar viața nu e ca în filmele romantice. După venirea lui Daria, fetița noastră, totul s-a schimbat. Vlad s-a retras tot mai mult în el însuși. Eu alergam între serviciu, copil și casă, iar el părea tot mai absent.

— De ce nu vorbești cu mine? îl întrebam uneori, cu voce stinsă.

— Ce vrei să spun? Ce rost are? răspundea el scurt.

Ani la rând am crezut că dacă voi insista suficient, dacă voi fi destul de răbdătoare și iubitoare, Vlad va reveni la omul de care m-am îndrăgostit. Îi făceam cafeaua dimineața, îi lăsam bilețele cu „Te iubesc” în buzunarul hainei, îi pregăteam mâncărurile preferate când știam că are o zi grea. Dar el rămânea rece, tăcut, ca un zid.

Mama îmi spunea mereu:

— Nu poți ține o căsnicie doar tu! Trebuie să vrea și el!

Dar eu nu voiam să renunț. Îmi era teamă de singurătate, de privirile cunoscuților, de gura lumii. Și mai ales îmi era teamă pentru Daria. Nu voiam ca ea să crească fără tată sau să trăiască într-o casă plină de tăceri grele.

Într-o zi, după o ceartă banală despre cine duce gunoiul, am simțit că nu mai pot. Am ieșit din casă fără să spun nimic și m-am plimbat ore întregi prin parc. M-am așezat pe o bancă și am plâns ca un copil. Atunci mi-am dat seama că nu mai aveam putere să salvez ceva ce nu voia să fie salvat.

În următoarele săptămâni am încetat să mai încerc. Nu l-am mai întrebat nimic, nu am mai făcut gesturi mici de împăcare. Am început să mă ocup mai mult de mine: am mers la sală, am ieșit cu prietenele mele vechi din liceu, am citit cărți pe care le lăsasem uitate pe rafturi. Daria a observat schimbarea:

— Mami, de ce nu mai râzi cu tati?

Mi s-a rupt sufletul, dar i-am zâmbit și i-am spus:

— Uneori oamenii au nevoie să stea puțin singuri ca să-și amintească ce e important.

Vlad a început să observe și el. Într-o seară m-a întrebat:

— E ceva în neregulă?

L-am privit calm:

— Nu știu… Poate ar trebui să te întrebi pe tine asta.

A fost pentru prima dată când nu am mai încercat să-l trag după mine. Și atunci s-a întâmplat ceva ciudat: Vlad a început să se schimbe. A venit acasă cu flori fără motiv. A gătit cina într-o duminică și a insistat să mergem toți trei în parc. A început să vorbească despre ce simte la serviciu, despre temerile lui legate de viitor.

— Mi-e frică să nu te pierd, mi-a spus într-o noapte târzie.

— Și mie mi-a fost frică… dar acum nu știu dacă mai pot lupta singură.

Am început să mergem la terapie de cuplu. La început a fost greu — ne certam acolo mai rău decât acasă. Dar încet-încet am învățat să ne ascultăm unul pe celălalt. Am descoperit că Vlad purta în el traume vechi din copilărie, că îi era greu să vorbească despre sentimente pentru că nimeni nu-l învățase cum.

Nu spun că totul s-a rezolvat ca prin minune. Sunt zile când ne certăm din nimic sau când simt că mă sufoc din nou sub greutatea compromisurilor. Dar acum știu că nu sunt singură în această luptă. Vlad încearcă — uneori stângaci, alteori cu adevărat — să fie prezent.

Uneori mă întreb: oare câte femei duc singure greutatea unei căsnicii? Câte dintre noi uităm de noi în încercarea disperată de a salva ceva ce nu poate fi salvat decât împreună? Poate că uneori trebuie doar să ne oprim… ca celălalt să înceapă cu adevărat.