Când am învățat să spun nu: Vara la lac și granițele care m-au salvat

— Ivana, deschide ușa, că-i mama lui Dinu cu verii de la Cluj! Am auzit vocea soțului meu, Dinu, răsunând din curte, în timp ce eu încercam să mă ascund după perdeaua bucătăriei. Era a treia oară săptămâna aceea când cineva apărea neanunțat la căsuța noastră de la lac, cu sacoșe pline și chef de stat la povești până târziu. Mă uitam la ceas: era abia miercuri. În mintea mea, vacanța asta trebuia să fie o evadare din București, o șansă să ne regăsim, să ne vindecăm după un an greu. Dar liniștea pe care o visam se spulbera cu fiecare musafir care apărea fără să sune.

— Ivana, hai, nu fi nepoliticoasă! a strigat Dinu, încercând să-mi zâmbească, dar ochii lui trădau oboseala. Am oftat adânc și am ieșit, forțându-mă să zâmbesc. Mama lui Dinu, tanti Mariana, deja se instala pe terasă, dând indicații despre unde să punem scaunele și ce să gătim.

— Vai, ce frumos e aici! Dar ce-i cu dezordinea asta? Nu-i așa că-i mai bine să mutăm masa lângă apă? Și, Ivana, ai făcut tu plăcinta aia cu brânză pe care o știe Dinu de mic?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu, nu făcusem plăcinta. Nu mai aveam chef să gătesc pentru alții. Nu mai aveam chef să fiu gazda perfectă. Dar nu puteam să spun asta. Încă nu.

Seara, după ce toți s-au retras, am rămas cu Dinu pe ponton, privind stelele. El părea împăcat, dar eu simțeam că mă sufoc.

— Dinu, nu mai pot. Nu mai vreau să vină nimeni. Nu mai vreau să gătesc, să fac curat după toți. Vreau să fim doar noi. Nu pentru asta am venit aici.

El a tăcut. Apoi a spus, cu voce joasă:

— Știu, Ivana. Dar nu pot să le spun să nu vină. Se supără. Știi cum e familia mea. Și ai mei vor să vină weekendul viitor.

— Dar eu? Eu nu contez? Am venit aici să ne regăsim, nu să fim pensiune pentru toată lumea!

A urmat o tăcere grea. Am simțit că mă prăbușesc. M-am ridicat și am intrat în casă, trântind ușa. În noaptea aceea am plâns în pernă, simțind că mă pierd pe mine însămi.

A doua zi, m-am trezit devreme. Am ieșit pe malul lacului, cu picioarele goale în rouă. Am privit apa liniștită și am simțit pentru prima dată în mult timp că am nevoie să mă apăr. Să spun ce simt. Să spun „nu”.

Când Dinu s-a trezit, l-am așteptat cu cafeaua pe terasă.

— Dinu, trebuie să vorbim. Eu nu mai pot așa. Dacă nu pui și tu limite, o să plec acasă. Nu vreau să fiu gazda nimănui. Vreau să fiu soția ta, nu menajera familiei tale.

El a oftat, s-a uitat la mine lung, apoi a dat din cap.

— Ai dreptate. Dar mi-e greu. Nu știu cum să le spun.

— Atunci învață. Sau măcar lasă-mă pe mine să spun. Nu mă mai pune să zâmbesc când nu mai pot.

A doua zi, când a sunat sora lui Dinu, să anunțe că vine cu copiii pentru două zile, am răspuns eu la telefon. Vocea Ancăi era veselă, sigură pe ea, ca întotdeauna.

— Ivana, să pregătești ceva bun, că venim cu toții! Copiii abia așteaptă să se bălăcească!

Am inspirat adânc.

— Anca, îmi pare rău, dar nu se poate. Avem nevoie de timp doar pentru noi. Poate altădată.

A urmat o tăcere lungă. Apoi, vocea ei s-a schimbat.

— Cum adică? Dar mereu ne-ați primit!

— Știu. Dar acum nu mai pot. Am nevoie de liniște. Sper să înțelegi.

A închis fără să mai spună nimic. Am simțit un nod în gât, dar și o ușurare. Pentru prima dată, am pus o limită. Pentru prima dată, am ales pentru mine.

În zilele următoare, telefoanele au continuat să sune. Unii s-au supărat, alții au înțeles. Dinu a început să mă susțină. Am început să gătim doar pentru noi, să citim pe ponton, să ne plimbăm cu barca. Am redescoperit liniștea pentru care venisem.

Dar conflictele nu au dispărut. La întoarcerea în București, mama lui Dinu m-a privit rece.

— Nu mă așteptam la așa ceva de la tine, Ivana. Familia e familie. Nu te poți izola.

Am ridicat privirea și am spus, pentru prima dată fără teamă:

— Ba da, pot. Pentru că dacă nu mă protejez pe mine, nu pot fi bine nici cu voi. Și nici cu Dinu.

A plecat fără să mai spună nimic. Dar eu am rămas dreaptă. Pentru prima dată, nu m-am simțit vinovată. Am simțit că trăiesc.

Acum, privind în urmă, știu că vara aceea la lac m-a schimbat. Am învățat să spun „nu”, chiar dacă doare. Am învățat că liniștea mea contează. Și că uneori, ca să salvezi o relație, trebuie să te salvezi mai întâi pe tine.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin, doar de frica de a nu supăra pe alții? Câți avem curajul să spunem „nu” și să ne alegem pe noi?