Când am rugat-o pe soacră-mea să aibă grijă de copii: Adevărul despre familie pe care nimeni nu vrea să-l recunoască

— Nu pot, Elena. Am treabă la piață și apoi trebuie să merg la farmacie pentru tata. Poate altă dată, mi-a spus soacra mea, Maria, fără să mă privească în ochi.

Am rămas cu telefonul la ureche, cu inima strânsă și cu lacrimile gata să-mi curgă pe obraji. Era a treia oară în două săptămâni când o rugam să stea cu copiii măcar două ore, ca să pot merge la un control medical important. Radu era la muncă, iar mama mea e la țară, bolnavă. Nu mai aveam pe nimeni.

— Bine, am zis încet, încercând să-mi ascund vocea tremurată. Mulțumesc oricum.

Am închis și m-am prăbușit pe canapea. Copiii se jucau în camera lor, iar eu simțeam că mă sufoc. M-am gândit la toate momentele în care Maria venea la noi cu plăcinte calde și zâmbete largi, dar niciodată nu rămânea mai mult de o oră. Mereu avea ceva urgent de făcut. Când era vorba să stea cu copiii, găsea mereu o scuză.

Seara, când Radu a venit acasă, i-am povestit totul. S-a uitat la mine cu o privire obosită și a oftat:

— Știi cum e mama… Nu vrea să se bage prea mult. Are și ea problemele ei.

— Dar Radu, e bunica lor! Nu cer nimic extraordinar, doar două ore! Tu nu vezi că nu vrea să mă ajute niciodată?

A tăcut. Știam că nu vrea să se certe cu mine din cauza mamei lui. Dar eu simțeam că mă sufoc între doi pereți: nevoia mea de ajutor și zidul rece al refuzului Mariei.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot întrebat: oare ce-am făcut greșit? De ce nu mă place? Sau poate nu-i pasă de nepoți? Am început să mă gândesc la toate discuțiile din ultimii ani. La început, Maria părea încântată de mine. Îmi aducea flori, vorbea frumos, dar după nuntă s-a schimbat. A început să vină tot mai rar, iar când venea, vorbea doar cu Radu sau cu copiii. Pe mine mă ignora sau îmi dădea sfaturi acide despre cum să gătesc sau cum să-i cresc.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la cumnata mea, Simona: „Mama zice că ai sunat-o iar pentru copii. Nu te supăra pe ea, e obosită.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ce trebuia să știe toată familia că am cerut ajutor? De ce nu putea Maria să-mi spună direct dacă are ceva cu mine?

În acea după-amiază am decis să merg la Maria acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis și s-a uitat mirată la mine.

— Elena? Ce s-a întâmplat?

— Putem vorbi?

A oftat și m-a poftit în sufragerie. Am stat față în față, tăcute câteva secunde care mi s-au părut ore.

— Maria, vreau să știu dacă am făcut ceva greșit. Simt că mă eviți și că nu vrei să mă ajuți niciodată cu copiii. Dacă am greșit cu ceva, spune-mi te rog.

S-a uitat lung la mine și a început să-și frământe mâinile.

— Elena… nu e vorba de tine. Eu… eu nu pot să stau cu copiii mici. Mă sperie responsabilitatea asta. Când erau ai mei mici… am trecut prin multe și nu vreau să mai retrăiesc acele momente.

Am rămas șocată. Nu mă așteptam la o asemenea sinceritate.

— Dar sunt nepoții tăi… Nu vrei să-i cunoști mai bine?

— Ba da… dar nu pot. Îmi pare rău dacă te-am rănit.

Am plecat de acolo cu sufletul greu. Pe drum m-am gândit la mama mea, care ar fi făcut orice pentru copiii mei dacă ar fi putut. La Maria, care nu poate sau nu vrea. La Radu, prins între noi două.

În zilele următoare am început să observ altfel lucrurile. Maria venea uneori pe fugă, aducea fructe sau dulciuri copiilor, dar nu rămânea niciodată prea mult. Când îi vedea jucându-se zgomotos sau certându-se între ei, se retrăgea imediat în bucătărie sau pleca acasă.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am întrebat pe Radu:

— Tu știi ceva despre copilăria ta? Despre cum era mama ta atunci?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Tata era mereu plecat cu serviciul… Mama era singură cu noi doi. Era mereu obosită și nervoasă. Țipam mult prin casă… Cred că i-a fost greu.

Atunci am înțeles: Maria nu era rea sau indiferentă — era o femeie care purta încă rănile trecutului ei și nu știa cum să fie altfel.

Dar asta nu-mi alina durerea și singurătatea din prezent. Într-o zi am cedat nervos și am izbucnit în fața lui Radu:

— Eu nu mai pot! Simt că sunt singură în familia asta! Toți vă ascundeți după scuze și tăceri! Nimeni nu vrea să spună adevărul!

Radu a încercat să mă liniștească, dar simțeam că vorbesc cu un zid.

Au trecut luni de atunci. Am început să mă descurc singură cu copiii și să nu mai aștept ajutor de la nimeni. Dar rana a rămas acolo — sentimentul că nu sunt parte din această familie pe care mi-am dorit-o atât de mult.

Uneori mă întreb: câte familii trăiesc cu astfel de secrete și tăceri? Câte mame ca mine se simt singure printre oameni apropiați? Oare chiar trebuie să acceptăm totul așa cum e sau avem dreptul să cerem mai mult?