Când am spus „NU” de Crăciun: Povestea unei năruiri și a unui nou început

— Mirela, să nu uiți că anul ăsta tot tu faci sarmalele! Și cozonacii, că ai văzut cum i-au lăudat toți anul trecut, a spus soacra mea, ridicând sprâncenele peste ochelari și fixându-mă cu privirea aceea care nu admite replică.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era început de decembrie, iar în bucătăria noastră mică din Ploiești mirosea deja a cafea și a tensiune. Soțul meu, Sorin, stătea cu nasul în telefon, prefăcându-se că nu aude conversația. Fetița noastră, Ilinca, desena la masă, neatinsă încă de furtuna care se pregătea să izbucnească.

— Mamă, poate anul ăsta facem altfel… poate gătim împreună sau comandăm ceva, am încercat eu timid, dar vocea mi s-a pierdut în aer.

Soacra mea, doamna Viorica, a oftat teatral:

— Așa începeți voi, tinerii! Totul să fie ușor, să nu vă mai pese de tradiții! Dar cine o să mai țină familia unită dacă nu tu?

Mi-am mușcat buza. Anul trecut acceptasem fără să crâcnesc. Am gătit pentru doisprezece oameni, am alergat prin oraș după ingrediente rare, am stat trează până la două noaptea să termin cozonacii. În Ajun, când toți s-au așezat la masă, eu abia mai puteam să-mi țin ochii deschiși. Nimeni nu m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor. Nimeni nu a observat că plâng în baie de epuizare.

După masă, soacra mea a venit la mine și mi-a spus:

— Data viitoare să pui mai puțină sare în ciorbă. Și vezi că prăjitura cu mere a fost cam uscată.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Dar n-am zis nimic. Am zâmbit și am strâns farfuriile.

Acum, când Viorica a început din nou cu lista de pretenții, am simțit cum ceva se rupe în mine. M-am uitat la Sorin. El și-a ridicat ochii din telefon și mi-a aruncat o privire vinovată.

— Sorin, tu ce părere ai? am întrebat cu voce tremurată.

El a dat din umeri:

— E doar o dată pe an, Mirela… Nu te stresa.

M-am ridicat brusc de la masă. Ilinca s-a uitat speriată la mine.

— Nu mai pot! am izbucnit. Anul trecut am făcut totul singură și nimeni n-a apreciat. Anul ăsta nu mai fac!

Soacra mea a rămas cu gura căscată. Sorin s-a ridicat și el:

— Hai să nu facem scandal acum…

— Nu e scandal! E despre respect! Am nevoie de ajutor sau măcar de recunoaștere! Nu sunt bucătăreasa familiei!

Viorica s-a ridicat și ea:

— Dacă nu vrei să fii parte din familie, spune!

— Ba vreau! Dar vreau să fiu și eu om!

A urmat o tăcere grea. Ilinca a început să plângă încet. M-am dus la ea și am luat-o în brațe.

— Mami e obosită, iubita mea. Dar te iubește mult.

Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și lacrimi. Sorin nu mi-a vorbit până dimineață. Viorica mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că-ți revii până la Crăciun.”

Zilele au trecut greu. În fiecare dimineață mă trezeam cu inima strânsă. La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Camelia, m-a tras deoparte:

— Mirela, ce ai? Pari absentă.

Am izbucnit în plâns în fața ei.

— Nu mai pot cu presiunea asta… Toată lumea are așteptări de la mine și nimeni nu mă întreabă ce simt eu!

Camelia m-a strâns în brațe:

— Spune-le ce simți! Nu ești obligată să le faci pe toate!

În Ajunul Crăciunului am luat o decizie. Am scris un mesaj pe grupul de familie:

„Anul acesta nu gătesc singură pentru toată lumea. Dacă vreți să petrecem împreună, fiecare aduce ceva sau comandăm mâncare. Nu mai pot face față singură.”

A urmat o avalanșă de mesaje:

„Cum adică?!”
„Dar ce s-a întâmplat?”
„Nu poți renunța la tradiție!”

Sorin m-a privit lung:

— Chiar vrei să faci asta?

— Da. Pentru mine. Pentru Ilinca. Vreau să ne bucurăm împreună, nu să fiu sclava bucătăriei.

A doua zi dimineață, Viorica a venit la noi acasă fără să anunțe. A intrat val-vârtej în bucătărie:

— Mirela, eu la mama mea nu vorbeam așa niciodată! Cum poți să faci asta familiei?

Am inspirat adânc:

— Poate că mama dumneavoastră nu v-a învățat să cereți ajutor sau să vă ascultați copiii. Eu vreau ca Ilinca să știe că are voie să spună „nu” când e prea mult.

Viorica s-a uitat lung la mine. Pentru prima dată părea nesigură.

— Și dacă nimeni nu vine?

— Atunci vom petrece doar noi trei. Și va fi bine.

În seara de Crăciun au venit doar cumnata mea, Alina, cu soțul ei și copiii lor. Au adus salată boeuf și prăjituri cumpărate de la cofetărie. Am râs împreună, am jucat cărți cu copiii și am ascultat colinde la radio. Nu a fost masa perfectă din reviste, dar pentru prima dată m-am simțit liberă.

Sorin m-a luat de mână:

— Îmi pare rău că n-am fost lângă tine mai devreme…

L-am privit în ochi:

— Poate că acum începe ceva nou pentru noi.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Viorica: „Poate ai avut dreptate…”

M-am uitat la Ilinca cum desenează un brad colorat pe hârtie:

Oare câte femei ca mine își sacrifică liniștea pentru tradiții care nu le mai aduc bucurie? Cât timp trebuie să treacă până când ne vom permite să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?