Când am spus „Nu” familiei mele: Povestea mutării mele la Constanța

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam valurile întunecate ale mării din balconul apartamentului nostru nou din Constanța. Vlad, soțul meu, s-a apropiat încet, cu ochii obosiți, dar plini de grijă.

— Ce s-a întâmplat acum, Ilinca? — m-a întrebat el, deși știa prea bine răspunsul.

Telefonul încă vibra pe masă. Era a treia oară în acea zi când mama mă suna să mă întrebe dacă a ajuns pachetul cu zacuscă și dacă am apucat să vorbesc cu verișoara mea, Anca, care voia să vină la mare cu copiii. De când ne-am mutat aici, la 400 de kilometri de Bacău, familia mea părea să fi descoperit un nou hobby: să ne viziteze, să ne sune, să ne ceară favoruri sau să ne trimită rude pe cap.

La început, m-am bucurat. Îmi era dor de ei. Casa noastră mică și luminoasă se umplea de râsete și miros de sarmale când veneau părinții sau frații mei. Dar după câteva luni, vizitele au devenit tot mai dese și mai lungi. Într-o vară, am avut musafiri aproape în fiecare weekend. Uneori nici nu apucam să strâng lenjeria de pat că deja venea altcineva.

— Ilinca, nu poți să le spui că nu? — mă întreba Vlad, tot mai des. — Și eu am nevoie de liniște. Și noi avem nevoie de timp pentru noi.

Îl priveam vinovată. Cum să le spun „nu” părinților mei? Sau fratelui meu mai mic, Radu, care mereu părea pierdut fără mine? Sau mătușii Lenuța, care plângea la telefon că nu a văzut niciodată marea?

Într-o zi de august, când apartamentul era plin iarăși de copii gălăgioși și rude care se certau pe telecomandă, Vlad a plecat nervos la plimbare. Am rămas singură în bucătărie cu mama.

— Mamă, nu vezi că îl deranjează pe Vlad atâta agitație? — am îndrăznit să spun.

Mama a oftat teatral:

— Ilinca, tu ai uitat cine te-a crescut? Acum că ai bărbat și casă nouă, nu mai ai loc de noi?

M-am simțit ca o trădătoare. Dar în seara aceea, când Vlad s-a întors acasă și nici nu mi-a vorbit la cină, am simțit că ceva trebuie să se schimbe.

A doua zi dimineață, am ieșit pe balcon cu cafeaua și l-am găsit pe Vlad privind spre mare.

— Nu vreau să te pun să alegi între mine și familia ta — mi-a spus el încet. — Dar eu nu mai pot așa.

Am simțit un nod în gât. Îl iubeam pe Vlad. Dar îi iubeam și pe ai mei. Cum să împac două lumi care păreau să se excludă?

În acea zi am luat o decizie grea. Am sunat-o pe mama.

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem primi musafiri atât de des. Avem nevoie de liniște. Și Vlad are nevoie de spațiul lui.

A urmat o tăcere lungă la telefon.

— Deci acum vă deranjăm? — vocea ei era rece ca gheața.

— Nu e vorba despre asta… doar că… avem nevoie și noi de timp pentru noi.

— Bine, Ilinca. Să nu uiți că familia e tot ce ai pe lume.

Am închis telefonul plângând. În zilele următoare, liniștea din casă era apăsătoare. Mama nu m-a mai sunat decât rar și scurt. Radu mi-a scris un mesaj scurt: „Sper că ești fericită.” Mătușa Lenuța a făcut un scandal monstru la telefon cu tata: „Ilinca s-a schimbat de când stă la mare!”

Dar încet-încet, am început să respir din nou. Eu și Vlad am redescoperit plimbările pe faleză, serile liniștite cu filme și discuțiile despre viitorul nostru. Am început să mă simt din nou eu însămi.

Totuși, sentimentul de vinovăție nu dispăruse complet. La Crăciun am mers acasă la Bacău. Mama m-a întâmpinat rece:

— Sărut-mâna, doamna de la mare!

Am simțit cum mă strânge inima, dar am încercat să nu arăt nimic. La masă, tata a încercat să destindă atmosfera:

— Hai măi, lăsați fata în pace! Fiecare cu viața lui…

Dar mama a continuat:

— Să nu uiți că atunci când ai nevoie de noi, noi tot aici suntem.

Am plecat înapoi la Constanța cu sufletul greu. Pe drum, Vlad mi-a luat mâna:

— Ai făcut ce trebuia. Știu că doare, dar altfel ne pierdeam pe noi.

Au trecut luni până când relația cu familia mea s-a mai relaxat. Am început să vorbim din nou normal la telefon. Vizitele au devenit rare și scurte. Dar uneori încă simt privirea mamei când îi spun că nu putem primi musafiri sau că avem alte planuri.

Acum știu că a pune limite nu înseamnă că nu-ți iubești familia. Înseamnă doar că te iubești și pe tine suficient cât să-ți protejezi liniștea și fericirea.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim viețile altora doar din teamă să nu-i rănim? Și cât ne costă asta pe termen lung?