Când boala fiicei mele a destrămat totul: Povestea unui tată trădat

— Nu mai avem timp, Mihai! Trebuie să găsim un donator compatibil, altfel… — vocea medicului răsuna în capul meu ca un ecou sinistru, în timp ce priveam neputincios la chipul palid al Ilincăi, fiica mea de cincisprezece ani. Era întinsă pe patul de spital, cu ochii mari, speriați, iar eu simțeam cum lumea mi se prăbușește sub picioare.

Totul a început cu o răceală banală, apoi febra nu a mai cedat, iar analizele au arătat ceva ce niciun părinte nu vrea să audă: leucemie. Am intrat într-un vârtej de investigații, tratamente și speranțe fragile. Când medicii au spus că are nevoie urgentă de transplant de măduvă, am știut că trebuie să fac orice pentru ea.

— O să fie bine, Ilinca. Tata e aici, nu te las! — i-am șoptit, încercând să-mi ascund lacrimile. Ea mi-a zâmbit slab, iar eu am simțit cum mi se rupe sufletul.

A doua zi, am făcut testele pentru compatibilitate. Eram sigur că voi fi donatorul perfect. Dar când rezultatele au venit, totul s-a năruit.

— Mihai, îmi pare rău… Nu sunteți compatibil. De fapt… testele arată că nu sunteți tatăl biologic al Ilincăi — mi-a spus doctorul, evitându-mi privirea.

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe holul rece al spitalului și am început să tremur. Cum era posibil? Eu am crescut-o pe Ilinca, am fost lângă ea la fiecare pas. Am alergat acasă, unde Ana, soția mea, mă aștepta cu ochii roșii de plâns.

— Ana, spune-mi că nu e adevărat! — am urlat, iar vocea mi-a răsunat în toată casa.

Ea a izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe podea.

— Mihai… n-am vrut să te rănesc niciodată… A fost o greșeală, eram tineri… Nu știam cum să-ți spun… — a bâiguit ea printre suspine.

Am simțit cum furia și disperarea mă sufocă. Toată viața mea era o minciună? Cine era eu pentru Ilinca? Cine era tatăl ei adevărat?

— Cine e? Cine e tatăl ei? — am întrebat cu o voce străină mie însumi.

Ana a ezitat, apoi a rostit un nume care mi-a înghețat sângele: Radu. Cel mai bun prieten al meu din facultate, omul pe care îl consideram frate.

— Nu voiam să se întâmple… A fost doar o noapte… — încerca ea să explice, dar nu mai auzeam nimic. Tot ce știam era că viața mea s-a sfârșit în acel moment.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Încercam să fiu puternic pentru Ilinca, dar în același timp mă simțeam gol pe dinăuntru. Ana încerca să repare ceva ce nu mai putea fi reparat.

— Mihai, te rog… Nu ne abandona! Ilinca are nevoie de tine! — îmi spunea printre lacrimi.

Dar cum puteam să mai am încredere? Cum puteam să privesc copilul pe care îl iubeam ca pe ochii din cap și să știu că nu e al meu?

Am decis să-l caut pe Radu. Nu-l mai văzusem de ani buni. L-am găsit într-un apartament modest din București. Când m-a văzut la ușă, a încremenit.

— Mihai… Ce cauți aici?

— Știi foarte bine de ce sunt aici! Ilinca e bolnavă grav și are nevoie de ajutorul tău! — am spus printre dinți.

Radu a palit. Nu știa nimic despre Ilinca. I-am povestit totul și l-am privit cum se prăbușește sub greutatea adevărului.

— O să fac orice pentru ea… — a spus el cu voce stinsă.

A acceptat imediat să facă testele pentru compatibilitate. În zilele care au urmat, am stat împreună pe holurile spitalului, doi bărbați zdrobiți de propriile greșeli și de trecutul care ne-a ajuns din urmă.

Ilinca nu știa nimic. Pentru ea eram tot „tati”. Într-o seară, când stăteam lângă patul ei și îi țineam mâna în palmă, m-a privit lung și mi-a spus:

— Tata… dacă eu mor, tu o să mă uiți?

M-am prăbușit în lacrimi.

— Niciodată, puiule! Tu ești sufletul meu!

În acele momente am realizat că sângele nu contează atât de mult cât contează dragostea pe care i-am oferit-o. Dar rana trădării era încă vie. Ana încerca să repare relația noastră, dar eu nu mai puteam avea încredere în ea. Fiecare gest al ei îmi amintea de minciuna care ne-a distrus familia.

Când rezultatele au venit și Radu s-a dovedit compatibil, am simțit un amestec de ușurare și gelozie. El putea să-i salveze viața fiicei mele — sau poate doar a fetei pe care am crescut-o ca fiind a mea?

Operația a reușit. Ilinca s-a însănătoșit treptat. Dar familia noastră nu a mai fost niciodată la fel. Eu și Ana ne-am despărțit la scurt timp după aceea. Radu a încercat să se apropie de Ilinca, dar ea l-a respins. Pentru ea, eu eram tatăl ei — indiferent de ce spuneau analizele sau trecutul.

Acum locuiesc singur într-un apartament mic din Ploiești. Ilinca vine la mine în fiecare weekend. Stăm la povești, gătim împreună și râdem ca înainte. Dar uneori o privesc și mă întreb: cine sunt eu pentru ea? Și cine sunt eu pentru mine?

Poate sângele nu face o familie, dar minciuna o poate distruge pentru totdeauna. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut ierta?