Când bunicul s-a mutat la noi: Povestea unui apartament mic și a unor suflete mari

— Nu mai pot, Mădălina! Nu mai pot să stau în camera asta, să mă împiedic de jucăriile lui Vlad și să aud televizorul dat tare de bunicul toată ziua! — vocea lui Radu, soțul meu, răsună în bucătăria mică, în timp ce încerca să-și găsească loc printre farfurii și cutii de lapte. Mă uit la el, obosit și nervos, și simt cum mă apasă și pe mine pereții apartamentului nostru de două camere din Drumul Taberei. De când bunicul Gheorghe, tatăl lui Radu, s-a mutat la noi, parcă totul s-a schimbat.

Nu am avut de ales. După ce a rămas văduv și a început să uite lucruri, nu puteam să-l lăsăm singur în satul lui din Teleorman. Dar nu mi-am imaginat niciodată cât de greu va fi să împărțim spațiul, timpul și răbdarea. Vlad, băiatul nostru de opt ani, e încântat de bunicul la început. Îi place să-i asculte poveștile cu războiul, cu plugul tras de boi și cu iernile grele de altădată. Dar după câteva săptămâni, începe să se plângă și el: „Mami, bunicu’ nu mă lasă să mă joc pe tabletă, zice că-mi stric ochii. Și iar a ascuns biscuiții!”

Într-o seară, când toți sunt adunați în sufragerie, Gheorghe începe să povestească despre cum, pe vremuri, copiii nu aveau nevoie de tablete, ci alergau desculți prin noroi. Radu oftează și se uită la mine cu subînțeles. Eu încerc să schimb subiectul, dar bunicul nu se lasă. „Pe vremea mea, nu se țipa la părinți. Acum, copiii fac ce vor. Nu-i bine, Mădălina, nu-i bine!”

Mă simt prinsă la mijloc. Încerc să-i explic lui Vlad că bunicul vine din alte timpuri, dar el nu înțelege de ce trebuie să-și ascundă jucăriile preferate sau să vorbească încet când bunicul doarme la prânz. În același timp, Radu se enervează din ce în ce mai des. „Nu mai am loc nici să respir! Nu pot să mă uit la meci, că bunicul vrea știrile. Nu pot să citesc, că Vlad se ceartă cu el pe telecomandă!”

Într-o dimineață, îl găsesc pe Gheorghe în bucătărie, uitându-se pierdut la o cană de ceai. „Nu mai știu unde am pus pastilele, fată dragă. Parcă nu mai sunt bun de nimic…” Îi pun mâna pe umăr și simt cât de fragil a devenit. Pentru o clipă, uit de toate frustrările și văd doar un om bătrân, speriat, care nu mai are nimic al lui. Îi aduc pastilele și îi zâmbesc, dar în sufletul meu se adună o tristețe grea.

Seara, după ce Vlad adoarme, Radu și cu mine ne certăm iar. „Nu mai pot, Mădălina! Parcă nu mai suntem o familie, ci o pensiune!” Îl înțeleg, dar nu pot să-l las pe Gheorghe singur. Îi spun: „Și dacă am fi noi în locul lui? Dacă am ajunge să nu ne mai vrea nimeni?” Radu tace, dar știu că nu-l liniștesc cu vorbele mele.

Zilele trec greu. Bunicul uită din ce în ce mai des lucruri, iar Vlad începe să-l evite. Într-o zi, îl aud pe Vlad spunând la școală că nu mai vrea să vină acasă, că e prea multă gălăgie și ceartă. Mă doare sufletul. Seara, încerc să vorbesc cu Gheorghe. „Bunicule, poate ar trebui să-l lași pe Vlad să se joace pe tabletă, măcar puțin.” El oftează: „Nu mai înțeleg lumea asta, Mădălina. Totul e pe dos. Dar dacă așa trebuie…”

Într-o duminică, Vlad răcește rău. Eu sunt la farmacie, Radu la serviciu. Gheorghe rămâne cu Vlad și, pentru prima dată, îl văd pe bătrânul morocănos transformându-se. Îi pune comprese, îi spune povești, îi cântă încet la ureche. Când mă întorc, Vlad doarme liniștit, iar Gheorghe stă lângă el, cu ochii umezi. „Mi-era dor să fiu de folos, fată dragă. Să simt că mai pot face ceva bun.”

Din ziua aceea, ceva se schimbă. Vlad începe să-l caute pe bunicul, să-l întrebe despre copilăria lui, să-l roage să-i arate cum se plantează roșii în ghiveci. Radu, deși tot bombăne, îl lasă pe Gheorghe să se uite la știri, iar eu încerc să găsesc timp pentru toți. Nu e ușor. Ne certăm, ne împăcăm, ne enervăm din nou. Dar, printre toate, apar și momente mici de bucurie: o glumă la masă, o seară în care râdem toți la un film prost, o dimineață în care Gheorghe face clătite pentru Vlad.

Într-o seară, după ce toți adorm, stau pe balconul mic, cu o cană de ceai în mână, și mă gândesc: Oare cât putem duce? Oare cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru cei pe care îi iubim? Și, mai ales, ce rămâne din noi, după toate compromisurile astea?

Voi ce ați face în locul meu? Ați putea să vă împărțiți viața, spațiul și răbdarea cu trei generații sub același acoperiș?