Când casa copilăriei devine doar o amintire: Povestea unei noi începuturi

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la ea peste masa din bucătărie. Era seara în care trebuia să discutăm detaliile mutării mele cu Vlad în casa copilăriei mele, dar totul s-a transformat într-un coșmar.

Mama și-a lăsat capul în palme. Ochii ei erau roșii de la plâns. — Îmi pare rău, Ilinca, dar nu pot… Nu pot să vă dau casa. Eu și tatăl tău… divorțăm. Am nevoie de un loc unde să rămân.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Casa aceea nu era doar niște pereți și un acoperiș. Era locul unde am făcut primii pași, unde tata mă legăna pe genunchi, unde mama îmi citea povești înainte de culcare. Era promisiunea unui viitor liniștit, alături de Vlad, omul pe care îl iubeam.

— Dar ne-ai promis! am strigat, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. — Ai spus că e a noastră!

Mama a oftat adânc. — Știu, Ilinca. Dar nu am prevăzut asta. Nu mai pot trăi cu el. Nu mai pot…

Am ieșit din bucătărie trântind ușa, lăsând-o pe mama singură cu regretele ei. Vlad mă aștepta în mașină, cu privirea pierdută în întuneric.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el încet.

— Nu mai avem casă, Vlad. Mama divorțează și vrea să rămână acolo.

A tăcut o vreme, apoi mi-a luat mâna. — O să găsim o soluție. Împreună.

Dar nu era atât de simplu. În zilele care au urmat, tata a încercat să mă convingă că mama exagerează, că totul se va rezolva. Fratele meu mai mic, Radu, s-a închis în camera lui și nu mai vorbea cu nimeni. Familia noastră se destrăma sub ochii mei și eu nu puteam face nimic.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat acasă la părinții lui din Ploiești, am rămas singură în camera mea veche. M-am uitat la pereții plini de postere și fotografii din liceu și am simțit o furie oarbă față de părinții mei. Cum puteau să fie atât de egoiști? Cum puteau să-mi ia viitorul?

A doua zi dimineață, mama a venit la mine cu ochii umflați de nesomn.

— Ilinca, știu că e greu pentru tine. Dar nu pot trăi toată viața pentru ceilalți. Am nevoie să fiu fericită.

— Și eu? Eu ce fac acum? Unde o să stau? Cum o să-mi fac o familie?

— O să găsești un drum al tău. Poate că nu e cel pe care l-ai plănuit, dar uneori viața te duce acolo unde ai nevoie să fii.

Cuvintele ei m-au enervat și mai tare atunci, dar aveau să-mi rămână în minte mult timp după aceea.

Vlad a venit la mine în weekendul următor cu o idee nebunească: — Hai să ne căutăm ceva al nostru! Nu contează dacă e mic sau dacă trebuie să-l renovăm. Important e să fie începutul nostru.

La început am râs amar. Cu salariile noastre — eu profesoară de română la liceu, el inginer la o firmă mică — abia dacă ne permiteam o garsonieră la periferie. Dar Vlad nu s-a lăsat:

— Ilinca, nu casa contează. Contează ce construim noi în ea.

Am început să căutăm anunțuri pe OLX și pe grupurile de Facebook. Am vizitat apartamente întunecoase cu mucegai pe pereți, garsoniere la etajul 10 fără lift și case dărăpănate la marginea orașului. Fiecare vizionare era o lovitură în plus pentru visurile mele spulberate.

Într-o zi ploioasă de aprilie, am găsit un apartament micuț într-un bloc vechi din cartierul Crângași. Nu era nimic spectaculos: două camere înguste, o bucătărie minusculă și o baie care mirosea a igrasie. Dar avea lumină multă și un balcon cu vedere spre parc.

— Aici ar putea fi începutul nostru? m-a întrebat Vlad zâmbind timid.

M-am uitat la el și am știut că da. Nu conta cât de mic era spațiul sau cât de multe sacrificii trebuia să facem. Era al nostru.

Am semnat contractul cu mâinile tremurânde și am plâns toată noaptea după ce ne-am mutat. Nu pentru că eram tristă, ci pentru că simțeam că las în urmă o parte din mine — copilul care credea că familia e pentru totdeauna și că părinții nu greșesc niciodată.

Au urmat luni grele: certuri cu Vlad din cauza banilor, discuții tensionate cu mama care încerca să-și refacă viața, vizite rare ale tatălui care părea tot mai străin. Radu s-a mutat la tata și nu mi-a mai răspuns la mesaje mult timp.

Dar încet-încet, am început să simt că apartamentul nostru prinde viață: am vopsit pereții în culori calde, am pus rafturi pentru cărțile mele preferate și am plantat flori pe balcon. Într-o seară, stând pe canapea cu Vlad și privind apusul peste blocuri, am simțit pentru prima dată liniște.

Nu era viața pe care mi-o imaginasem când eram mică. Dar era viața pe care mi-o construiam singură, pas cu pas, împreună cu omul pe care îl iubeam.

Uneori mă întreb dacă părinții mei au făcut bine alegând fericirea lor în locul promisiunilor făcute mie. Poate că da, poate că nu. Dar știu sigur că fiecare sfârșit aduce cu el un nou început — chiar dacă doare.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne desprindem de trecut și să ne construim propriul drum? Sau rămânem blocați în promisiuni nespuse și case care nu ne mai aparțin?