Când casa nu mai e acasă – un weekend la bunica ce mi-a răsturnat lumea

— Nu-i dați voie să se joace cu telefonul, Irina! Copiii trebuie să stea afară, nu să stea ca legumele în casă! vocea mamei mele răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încerc să-l liniștesc pe Vlad, băiatul meu cel mic, care plânge pentru că vrea să vadă desene animate.

Mă simt prinsă la mijloc. E sâmbătă dimineața, am ajuns aseară la mama, la Buzău, cu gândul că o să fie un weekend liniștit. Dar încă de la micul dejun, tensiunea plutește în aer. Mama vrea să facem totul ca pe vremea copilăriei mele: micul dejun la ora fixă, copiii afară la joacă, fără telefoane sau tablete, fără „prostii moderne”.

— Mamă, e obosit. A avut o săptămână grea la grădiniță. Lasă-l puțin să se uite la desene, îi spun încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu! Așa începeți voi, tinerii ăștia de azi. Le dați tot ce vor și după aia vă mirați că nu vă ascultă! Pe vremea mea… începe ea, dar mă opresc din ascultat. Pe vremea ei… Pe vremea mea… Parcă nu mai pot. Simt cum mi se strânge stomacul de vinovăție și furie în același timp.

Vlad plânge tot mai tare. Maria, fata mea cea mare, se uită la mine cu ochi mari și speriați. Știe că urmează ceartă. Și eu știu. Și totuși, nu pot să mă abțin.

— Mamă, te rog! Nu mai ridica tonul la copii! Nu suntem la armată!

Mama mă privește ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Cum vorbești tu cu mine? Eu te-am crescut singură! Eu știu ce înseamnă să fii mamă!

Simt cum îmi dau lacrimile. Mă ridic de la masă și ies pe terasă. Aerul rece de aprilie mă izbește în față. Îmi vine să urlu. De ce trebuie să fie totul atât de greu? De ce nu pot avea și eu o mamă care să mă înțeleagă?

Copiii mă urmează tăcuți. Vlad se lipește de mine și oftează adânc.

— Mami, vreau acasă…

Îl strâng în brațe și mă simt cea mai rea mamă din lume. Am vrut doar să-i fac pe toți fericiți: pe mama, care se plânge mereu că nu ne vede destul; pe copii, care vor doar să fie lăsați în pace; pe mine însămi, care tânjesc după o clipă de liniște.

Seara vine greu. Mama gătește sarmale și ne cheamă la masă ca pe vremuri.

— Haideți, mâncăm împreună! Nu vă mai uitați la telefoane!

Maria oftează și se așază lângă mine.

— Bunico, pot să nu mănânc sarmale? Nu-mi plac…

Mama oftează teatral.

— Pe vremea mea nu aveam ce alege! Mâncam ce era!

Simt cum se adună norii negri peste masă. Încerc să schimb subiectul:

— Mamă, poate facem niște clătite mai târziu? Copiilor le plac mult…

— Clătite? La ora asta? Nu vezi că nu mai au respect pentru nimic?

Mă uit la Maria și Vlad. Îi văd cum se strâng unul lângă altul, stingheri și triști. Îmi dau seama că nu mai e casa copilăriei mele. E doar o casă plină de reguli și amintiri dureroase.

Noaptea târziu, când copiii dorm deja pe canapeaua din sufragerie, mă duc la mama în bucătărie. O găsesc stând cu capul în mâini.

— Mamă… îmi pare rău că ne-am certat.

Ea oftează fără să mă privească.

— Eu vreau doar binele vostru… Dar parcă nu mai știu cum să fiu mamă pentru tine.

Mă așez lângă ea și pentru prima dată simt cât de bătrână e. Cât de singură.

— Știu… Dar nici eu nu mai știu cum să fiu fiică și mamă în același timp.

Stăm așa, în tăcere, fiecare cu durerea ei. Îmi dau seama că niciuna dintre noi nu are răspunsuri. Că dragostea nu e mereu suficientă ca să ne înțelegem.

Duminică dimineața plecăm devreme. Mama ne îmbrățișează stângaci la poartă.

— Sunați-mă când ajungeți…

În mașină, Vlad adoarme imediat. Maria mă întreabă încet:

— Mami… tu ai fost fericită când erai mică aici?

Nu știu ce să-i răspund. Am fost? Sau doar am încercat mereu să nu supăr pe nimeni?

Privesc drumul lung spre București și mă întreb: oare cât din ceea ce suntem azi vine din lupta asta între generații? Cum pot să-mi cresc copiii fără să le transmit povara vinovăției mele?

Poate că uneori casa nu e acolo unde te-ai născut, ci acolo unde poți fi tu însuți fără frică. Dar oare voi reuși vreodată să împac dragostea pentru mama cu respectul pentru mine și copiii mei? Voi cum ați face?