Când căsătoria pare un vis îndepărtat

„Ana, ai de gând să rămâi singură toată viața?” vocea mamei mele răsună în bucătăria mică, plină de mirosul de sarmale proaspăt făcute. Era o întrebare pe care o auzisem de nenumărate ori, dar de fiecare dată mă lovea cu aceeași intensitate. Am ridicat privirea de la telefon și am întâlnit ochii ei plini de îngrijorare. „Mamă, nu e ca și cum nu-mi doresc să mă căsătoresc, dar nu e așa simplu cum crezi tu,” am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul.

În timp ce îmi sorbeam cafeaua, gândurile mele zburau la toate întâlnirile eșuate, la bărbații care păreau interesați doar de o aventură sau la cei care se speriau de ambițiile mele profesionale. Lucram ca manager de proiect într-o companie IT din București și îmi iubeam munca. Erau zile în care stăteam până târziu la birou, dar nu regretam niciun moment. Cariera mea era o parte esențială din cine eram.

„Ana, știi că nu vreau decât să te văd fericită,” continuă mama, așezându-se lângă mine. „Dar nu poți să ignori că timpul trece și că poate ar trebui să te gândești mai serios la viitorul tău personal.”

Am oftat adânc. „Știu, mamă. Dar nu vreau să mă grăbesc într-o relație doar pentru că simt presiunea timpului sau a societății. Vreau să fie ceva real, ceva care să merite.”

În acea seară, după ce am plecat de la părinți, m-am plimbat prin parc, încercând să-mi limpezesc gândurile. Îmi doream cu adevărat să întâlnesc pe cineva cu care să împart viața, dar cumva părea că toți bărbații potriviți erau deja luați sau nu erau interesați de o relație serioasă.

A doua zi la birou, colega mea, Ioana, m-a întrebat dacă vreau să ies cu ea și câțiva prieteni la o petrecere în weekend. „Poate acolo vei întâlni pe cineva interesant,” mi-a spus ea cu un zâmbet complice.

Am acceptat invitația, deși eram sceptică. Petrecerea era într-un club elegant din centrul orașului. Muzica răsuna puternic, iar luminile colorate dansau pe pereți. Ioana mi-a făcut cunoștință cu câțiva dintre prietenii ei și am început să discutăm despre diverse subiecte.

La un moment dat, un bărbat înalt și cu un zâmbet cald s-a apropiat de noi. „Salut, sunt Andrei,” mi-a spus întinzând mâna. Am simțit imediat o conexiune și am început să vorbim despre muzică, filme și călătorii. Era diferit de ceilalți bărbați pe care îi întâlnisem până atunci; părea sincer interesat de ceea ce aveam de spus.

După acea seară, am început să ne vedem tot mai des. Andrei era arhitect și împărtășeam multe interese comune. Îmi plăcea cum mă făcea să râd și cum reușea să mă surprindă cu gesturi mici dar semnificative.

Cu toate acestea, în ciuda fericirii mele evidente, mama continua să mă întrebe despre planurile noastre de viitor. „Ana, când o să-l aduci pe Andrei la noi acasă?” insista ea.

„Mamă, abia ne-am cunoscut,” îi răspundeam eu mereu. „Vreau să iau lucrurile pas cu pas.”

Dar presiunea nu venea doar din partea familiei. Prietenele mele începeau și ele să se așeze la casele lor, iar eu simțeam cumva că rămân în urmă. Într-o seară, după o cină romantică cu Andrei, am avut o discuție serioasă despre viitorul nostru.

„Andrei, te-ai gândit vreodată la căsătorie?” l-am întrebat cu inima bătându-mi nebunește.

El a zâmbit ușor și mi-a luat mâna în a lui. „Ana, îmi place foarte mult de tine și îmi doresc să fim împreună cât mai mult timp posibil. Dar cred că ar trebui să ne bucurăm de momentul prezent fără să ne grăbim spre ceva ce poate veni natural mai târziu.”

Cuvintele lui m-au liniștit într-un fel ciudat. Poate că avea dreptate; poate că ar trebui să mă bucur mai mult de ceea ce aveam acum decât să mă concentrez pe ceea ce ar putea fi.

Totuși, întrebarea mamei mele continua să-mi răsune în minte: „Ai de gând să rămâi singură toată viața?” Poate că nu era vorba doar despre a găsi pe cineva cu care să mă căsătoresc, ci despre a găsi pe cineva care să mă accepte așa cum sunt și care să fie dispus să construiască alături de mine un viitor comun.

Într-o lume în care femeile sunt tot mai independente și concentrate pe carieră, este oare greșit să-ți dorești o familie? Sau poate că adevărata provocare este să găsești echilibrul între dorințele tale personale și așteptările celor din jur? Aceasta este întrebarea care mă frământă în fiecare zi.