Când cumnata închide ușa: Povestea unei familii la răscruce
— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să vin aici și să mă simt ca o străină în propria casă!
Vocea Martei răsuna în holul mic al casei bunicii, unde mirosul de lemn vechi și amintiri nu reușea să acopere tensiunea din aer. Eu stăteam pe marginea scaunului, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu mă uit la mama, care își mușca buzele ca să nu izbucnească. Radu, fratele meu, părea prins între două lumi: femeia pe care o iubea și familia care îl crescuse.
— Marta, te rog… Nu e nevoie să ridici tonul, încerca el, dar vocea îi tremura.
— Ba da, e nevoie! Pentru că nimeni nu mă ascultă! De fiecare dată când venim aici, totul cade pe mine: curățenie, gătit, cumpărături. Și când vine vorba de moștenire, toți aveți pretenții! Dar când e vorba de muncă, dispar toți!
M-am ridicat încet și am încercat să intervin:
— Marta, nu e chiar așa… Toți încercăm să ajutăm cum putem…
— Tu? Tu vii doar duminica la masă și apoi pleci! Nu știi ce înseamnă să stai aici zi de zi cu mama ta care critică orice fac!
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Era adevărat. Eu eram sora cea mică, Ana, mereu pe fugă între jobul de la librărie și apartamentul meu mic din oraș. Mă simțeam vinovată, dar și rănită de reproșurile Martei. În ultimii ani, de când bunica murise și lăsase casa moștenire „la toți nepoții”, totul se schimbase. Casa aceea nu mai era locul unde râdeam împreună la masa de Crăciun. Era un câmp de bătălie.
Mama ofta adânc:
— Marta, draga mea, nu vreau decât să fie ordine. Așa a fost mereu la noi în casă…
— Ordine? Sau control? a replicat Marta cu o voce tăioasă.
Radu s-a ridicat brusc:
— Gata! Ajunge! Dacă nu putem vorbi ca niște oameni normali, mai bine plecăm!
Am rămas singură cu mama în bucătărie. Ea s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă încet. M-am apropiat și am luat-o de mână.
— Mamă… poate că are dreptate. Poate că nu am fost destul de prezenți. Poate că ne-am agățat prea mult de trecut…
— Ana, eu doar vreau ca familia noastră să rămână unită. Dar simt că pierd totul…
În acea seară am plecat acasă cu un nod în gât. M-am uitat la telefon de zeci de ori, sperând că Radu sau Marta vor scrie ceva. Nimic. Zilele au trecut greu. La serviciu eram absentă, iar prietena mea Roxana m-a întrebat:
— Ce ai pățit? Parcă nu mai ești tu…
I-am povestit totul printre suspine. Ea a oftat:
— Ana, știi câte familii se ceartă pe case și moșteniri? Dar până la urmă, ce contează mai mult: o casă sau oamenii?
Vorbele ei m-au urmărit zile întregi. Într-o duminică am decis să merg la Marta acasă. Am bătut timid la ușă. Ea mi-a deschis cu ochii umflați de plâns.
— Ce vrei?
— Să vorbim. Să încercăm să ne înțelegem…
Am stat ore întregi la masă, povestind despre copilăria noastră, despre visele ei neîmplinite, despre cât de greu îi era să fie „cumnata venită din alt oraș”, mereu judecată pentru orice gest.
— Ana, eu îl iubesc pe Radu. Dar uneori simt că nu sunt destul pentru familia voastră. Că orice aș face, tot străină rămân…
Am plâns împreună. Am recunoscut că nici eu nu știam cum să gestionez schimbările. Când Radu a venit acasă și ne-a găsit îmbrățișate, a zâmbit pentru prima dată după mult timp.
A doua zi am convocat o „adunare de familie”. Am stat toți patru la masa din bucătăria bunicii și am pus pe hârtie toate problemele: cine se ocupă de casă, cine plătește facturile, cine vine la curățenie. Am decis împreună ce facem cu moștenirea: casa urma să fie vândută și banii împărțiți egal.
Nu a fost ușor. Mama a plâns mult când a semnat actele. Dar pentru prima dată după ani de zile am simțit că suntem din nou o familie.
Au trecut luni de atunci. Ne vedem mai rar, dar fiecare întâlnire e sinceră și fără reproșuri ascunse. Marta a devenit sora pe care nu am avut-o niciodată.
Uneori mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza unor ziduri și acoperișuri? Oare nu ar trebui să luptăm mai mult pentru oameni decât pentru lucruri?
Poate că adevărata moștenire a bunicii nu era casa… ci lecția iubirii care ne-a unit din nou.