Când dragostea bate la ușa greșită: Povestea mea dintr-un apartament aglomerat din Drumul Taberei

— Nu mai pot, Livia! Nu mai pot! — vocea mea răsună în bucătăria îngustă, printre farfurii nespălate și miros de cafea veche. Mă uit la soțul meu, Radu, care evită privirea mea, prefăcându-se preocupat de telefon. Pe fundal, râsetele soacrei mele, doamna Mariana, și ale noului ei „prieten”, domnul Ghiță, răsună din sufrageria care, de când au venit ei, nu-mi mai aparține.

Nu știu când s-a rupt totul. Poate în ziua când Mariana a apărut cu două valize și cu Ghiță de mână, spunând că „viața e scurtă și trebuie trăită”. Sau poate în noaptea aceea când am dormit pe canapea, pentru că dormitorul nostru devenise camera de oaspeți. Sau poate chiar acum, când mă simt invizibilă în propria casă.

— Livia, te rog, încearcă să înțelegi… Mama nu are unde să se ducă. Și Ghiță… e bolnav, are nevoie de ajutor — încearcă Radu să mă liniștească, dar vocea lui sună fals, ca o scuză repetată de prea multe ori.

Îmi vine să urlu. Să sparg ceva. Să fug. Dar nu pot. Am crescut cu ideea că familia e sfântă, că trebuie să ai răbdare și să-ți respecți bătrânii. Dar unde se termină respectul și începe sacrificiul de sine?

În fiecare dimineață mă trezesc înaintea tuturor ca să apuc să beau o cafea în liniște. Dar nici asta nu mai e posibil. Mariana intră peste mine cu halatul ei roz și începe să povestească despre tinerețea ei la Ploiești, despre cum Ghiță era „un bărbat adevărat” pe vremea când lucra la CFR. Încerc să zâmbesc, dar simt cum mă sufoc.

— Livia, dragă, ai văzut unde mi-am pus pastilele? — strigă Mariana din sufragerie.

— Nu știu, doamnă Mariana! — răspund printre dinți.

Ghiță tușește teatral și cere apă. Radu se preface că citește știrile pe telefon. Eu strâng din dinți și mă gândesc la zilele când apartamentul nostru era doar al nostru. Când puteam să dansez în pijama prin casă sau să ne certăm fără martori.

Seara, după ce toată lumea adoarme (sau cel puțin așa cred), mă strecor pe balcon cu o pătură pe umeri. Privesc luminile blocurilor din Drumul Taberei și încerc să-mi adun gândurile. Mă simt ca o musafiră în propria viață.

Într-o seară, nu mai rezist și îi spun lui Radu:

— Trebuie să facem ceva! Nu mai pot trăi așa! Nu mai am aer!

— Și ce vrei să fac? S-o dau pe mama afară? Să-l las pe Ghiță pe drumuri? — răspunde el, ridicând tonul pentru prima dată după mult timp.

— Vreau doar să avem spațiul nostru! Vreau să pot dormi în patul meu! Vreau să nu mai trebuiască să ascult poveștile lor până la două noaptea!

Radu oftează și pleacă în sufragerie. Îl aud vorbind încet cu Mariana. A doua zi dimineață, găsesc un bilet pe frigider: „Livia, încerc să găsesc o soluție. Te iubesc.”

Dar zilele trec și nimic nu se schimbă. Mariana și Ghiță devin tot mai prezenți. Încep să-și aducă prieteni la noi acasă — pensionari gălăgioși care joacă table și beau vișinată până târziu. Eu mă ascund în baie cu telefonul și plâng în liniște.

Într-o duminică, explodez. În mijlocul mesei de prânz, când Ghiță povestește pentru a zecea oară cum a prins el un hoț în gară la Buzău, izbucnesc:

— Nu mai pot! Nu mai pot! Vreau liniște! Vreau casa mea înapoi!

Toți se uită la mine ca la o nebună. Mariana oftează teatral:

— Livia, dragă, dacă nu-ți convine, poți pleca tu! Noi suntem bătrâni și bolnavi!

Radu tace. Îl văd cum își frământă mâinile sub masă. Mă ridic și ies din casă fără să spun nimic.

Merg pe stradă fără țintă, printre blocurile gri din cartier. Mă gândesc la mama mea care m-a învățat mereu să fiu puternică și să nu las pe nimeni să-mi calce limitele. Dar ce faci când cei care te rănesc sunt chiar familia ta?

După câteva ore mă întorc acasă. Radu mă așteaptă pe hol.

— Iartă-mă… Nu știu ce să fac… — spune el încet.

— Nici eu nu știu… Dar nu mai pot trăi așa…

În acea noapte dormim amândoi pe canapea. Ne ținem de mână ca doi copii speriați.

A doua zi dimineață, Mariana anunță că ea și Ghiță s-au hotărât să se mute la sora lui Ghiță din Bragadiru. Spune că „nu vrea să fie povară pentru nimeni”.

Când ușa se închide în urma lor, simt că pot respira din nou. Dar ceva s-a rupt între mine și Radu. Ne privim stânjeniți, ca doi străini care au trecut printr-o furtună.

Au trecut câteva luni de atunci. Încercăm să ne regăsim echilibrul, dar uneori liniștea din casă e apăsătoare. Mă întreb dacă am făcut bine că am pus limite sau dacă am fost egoistă.

Poate că uneori dragostea chiar bate la ușa greșită… Dar ce faci când cei dragi nu-ți respectă spațiul? Unde tragi linia între sacrificiu și pierderea propriei identități?