Când dragostea de mamă se ciocnește de zidul unei căsnicii: Povestea Martei

— Petru, nu mai ai niciun pic de timp pentru tine? Am întrebat, încercând să-mi ascund vocea tremurândă în spatele unei cești de ceai. Era seară, iar bucătăria mea mirosea a cozonac proaspăt, dar între noi plutea un aer greu, apăsător.

Fiul meu, cu ochii încercănați și umerii lăsați, a oftat adânc. — Mamă, nu e chiar așa… Luci are și ea serviciu, e obosită. Eu… doar încerc să ajut.

Dar știam că nu era doar ajutor. De luni bune îl vedeam cum vine acasă târziu, cu sacoșe pline, cum gătește, spală, duce gunoiul, face cumpărături, iar Lucia, nora mea, părea mereu nemulțumită. Odată am auzit-o spunându-i: „Dacă nu-ți convine, du-te la mama ta!”

Mi-am mușcat buza să nu răbufnesc atunci. Dar azi nu mai pot tăcea. Mi-e teamă că-l pierd pe Petru, că-l văd cum se stinge puțin câte puțin. Am crescut într-o familie unde mama era stâlpul casei, dar niciodată nu l-a umilit pe tata. Oare ce-am greșit eu ca mamă?

Într-o duminică, la masa de prânz, am încercat să aduc vorba cu Lucia. — Draga mea, poate ar trebui să-l mai lași și pe Petru să se odihnească. Și tu poți găti uneori.

Ea a ridicat din sprâncene și a zâmbit fals: — Marta, fiecare familie are regulile ei. La noi așa funcționează.

Petru s-a înroșit la față și a tăcut. Am simțit cum mi se strânge inima. După masă, l-am tras deoparte.

— Petru, te rog, spune-mi adevărul. Ești fericit?

A privit în podea. — Nu știu… Poate că nu sunt făcut pentru căsnicie. Dar nu vreau să o supăr pe Luci. Știi cum e ea…

Știam. Lucia era genul care întorcea totul împotriva celorlalți. Dacă îi spuneai ceva, plângea sau țipa că nu e apreciată. Petru era prins între dorința de a o mulțumi și nevoia lui de liniște.

Într-o seară, m-a sunat plângând: — Mamă, nu mai pot! Am venit acasă după 12 ore de muncă și Lucia mi-a spus că sunt un ratat pentru că am uitat să cumpăr lapte. Am dormit pe canapea.

Mi-au dat lacrimile. — Petru, vino acasă la mine câteva zile. Ai nevoie de odihnă.

— Nu pot… Dacă plec, Lucia o să spună tuturor că am abandonat-o.

Am simțit furie și neputință. Cum să-mi salvez copilul fără să-i stric căsnicia? Sora mea, Elena, mi-a spus: — Marta, nu te băga! Lasă-i să-și rezolve singuri problemele.

Dar cum să stau deoparte când văd cum fiul meu se frânge? Într-o zi am decis să merg la ei acasă fără să anunț. Lucia era pe canapea cu telefonul în mână, iar Petru spăla vasele.

— Bună ziua! am spus apăsat.

Lucia s-a ridicat brusc: — Ce cauți aici?

— Am venit să-mi văd fiul. Și să vă spun ceva: Petru nu e servitorul nimănui! Dacă îl iubești cu adevărat, arată-i respect!

Petru a rămas stană de piatră. Lucia a început să țipe: — Ieși din casa mea! Nu ai dreptul să te bagi!

Am plecat cu inima grea. Seara târziu, Petru m-a sunat: — Mamă… ai stricat totul. Lucia vrea divorț.

Am plâns toată noaptea. M-am simțit vinovată și totuși ușurată că adevărul a ieșit la iveală. Zilele următoare au fost un coșmar: telefoane reci de la rudele Luciei, vecini care șușoteau pe la colțuri.

Petru s-a mutat la mine pentru o vreme. Era ca o umbră. Încercam să-l încurajez: — Poate e mai bine așa. Meriți să fii respectat.

— Mamă, dacă nu mă băgai tu… Poate mai aveam o șansă.

— Petru, tu chiar mai voiai să trăiești așa?

A tăcut mult timp înainte să răspundă: — Nu știu… Poate m-am obișnuit cu nefericirea.

Au trecut luni până când a început să zâmbească din nou. Încet-încet și-a găsit liniștea. Dar relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Uneori mă privește cu reproș, alteori cu recunoștință.

Mă întreb adesea dacă am făcut bine sau rău intervenind în viața lui. Poate că uneori dragostea de mamă sufocă în loc să salveze. Dar ce era să fac? Să-l las să se piardă sub ochii mei?

Oare câte mame trăiesc aceeași dilemă? Unde e limita dintre grijă și control? Voi ce ați fi făcut în locul meu?